Îmi amintesc o zi de vineri

O ploaie rece mă-nfioară și uite-acum se face seară, tristețea mea e cât un munte, destinu-i plin de amănunte, prind un gând bun și-i pun altoi să ne aducă pe-amândoi și-n vis să ne scriem scrisori, cum o făceam de-atâtea ori, să ne amintim de anii tineri, povestea noastră dintr-o vineri, când alergam desculți prin humă și eram numai împreună…

Privesc pe geam o noapte rece prinde cu ham timpul ce trece și-l mai oprește pentru noi, bătrâne ramuri cu altoi care aleargă spre apus, deși mai au ceva de spus, mai speră să-nflorească iar, măcar o zi din calendar și să împartă la străini, seva ce urcă-n rădăcini dintr-un pământ udat mereu de Însuși Bunul Dumnezeu …

Știu însă sigur c-o să vină de SUS cu blânda sa lumină, un înger cu aripi de ceară și-o să ne spună-a câta oară să prețuim clipa ce trece, fierbinte-acum și mâine rece, să fim mai buni, să cântărim tot ce-am primit și să trăim, să punem suflet în privire sorbind oceanul de iubire.

Oltenia tărâm de dor

Oltenia, capăt de țară cu oameni simpli, iubitori

Un plai divin, ce-și trage seva  din rădăcinile de flori

Ce -și poartă mândre curcubeul spre-nălțimile cerești

De-oriunde-ai fi, de vii aicea și-o zi, oltean, tu te numești

O oră dacă stai cu muica, să-ți depene povești de dor

La masa ei cu trei picioare și scăunele în pridvor

Să-ți pună într-o străchinuță o saramură de găină

O pâine-n țăst, un praz și-un zaibăr, o să-ți simți inima mai plină

De bucurie, viață bună, îți pare bine că trăiești

Îți dai și haina de pe tine, celui ce n-are și iubești

Pe omul singur ce  împarte cu tine, ce are mai bun

C-așa-i olteanul, merge iute și nu se poticnește-n drum

Când podul de la Jiu îl treci și-apoi cobori înspre Podari

Minunății sunt peste tot, croite de-oameni gospodari

Și drumul lin, încet te duce, se-mparte la Giubega-n două

Spre Calafat te duci-nainte, spre Băilești e-o lume nouă

Și dacă ajungi să pui piciorul, în urbea-n care Nea Mărin

A adunat în suflet dorul și ți-a servit din beci un vin

N-o să mai uiți cât vei trăi, cum curge vinul în pahare

Un zaibăr negru și gustos, uiți toate zilele  amare

La  Calafat, un pește dulce din Dunărea ce curge încet

Adus pe valuri de departe, sau de mai jos de la Bechet

În frigăruie te așteaptă că și aici sunt oameni buni

A moștenit Olteanul cinstea, dar și mândria din străbuni

Olteanu-i iute ca un țâr, ce -l pune mai apoi în ciorbă

Vijelios  în fapte bune și repezit cu a lui vorbă

Venii, văzui, făcui eu totul și mulțumii oamenii toți

Dar dacă-l calci pe bătătură, ai soarta crudă a unor hoți

Împart ce au în casa mare și la căsuțele sărace.

Își iubesc țara și poporul, trăiesc cu toți vecinii-n pace

Vor construi și în ruine, au duioșie în cuvinte

Oltenii, au rămas olteni și-așa vor fi de aici-nainte

Nea Mărin la Băilești

ai plecat din Băilești

să colinzi, nu ți-a fost greu

până sus la Dumnezeu…

ne-ai lăsat săraci și triști

nu te-am uitat, tu exiști

cu sufletul tău curat

prețuim ce ne-ai lăsat

Nea Marine -i rău în lume

nu mai ești să ne spui glume

să uitam de ce-a fost rău,

azi ne prăvălim în hău,

și ni-i frică de război

dacă tu ai fi cu noi

ai reuși să împaci

țări cu țări, bogați-săraci

Tu cu zăibărelul tău

ai scoate lumea din hău

și ar înflori pe ram

crengile de-același neam

Băileștiul  iar te cheamă

ia-ne nea Mărine-n seamă,

și coboară-te din nori

nu te-om  mai lăsam să mori

ai rămas la noi în gând

primul  ești, iar noi în rând

te urmăm, tu le știi toate

și te lupți pentru dreptate

Nea Mărine, ne ești drag

și te-om aștepta pe prag

să fim iarăși împreună

într-o lume mult mai bună!

Părinți uitați

Cât încă mai suntem pe-aici

și pașii noștri urme lasă

pe ie coasem cu arnici

și vrem să fim cu toții-acasă

să rupem pâinea coaptă-n vatră

de ale mamei mâini, crăpate

și bătăturii să-i dăm roată

privind la ce-a rămas din toate

Din când în când deschideți poarta

pe care-ncet crește rugina

doar cu-n cuvânt le schimbați soarta

și vă dispare toată vina

de-ai fi lăsat în neputință

când bătrânețile-i apasă

nu cer nimic, doar au credință

că veți veni cândva acasă

Ei tac, se roagă la icoane

să trecem noi ușor prin viață

nu mai pot face milioane

deși sunt treji de dimineață

o mamă pensia  împarte

să strângă  în batista  un leu

pentru nepoții de departe

că și pe-acolo o fi greu

Privesc din zori și până-n noapte

pe drumul ce se pierde-n zare

parcă se-aud de-acolo șoapte

poate le vine o scrisoare

să afle vești de vă e bine

că v-au crescut cuminți și buni

să nu îi faceți de rușine

altoiul vostru-i din străbuni

Atâtea vremuri se perindă

și  lemne nu au de ajuns

pe scăunele stau în tindă

la întrebări nu au  răspuns

trimiteți gândul să-i susțină

să o mai ducă încă un an

în mila Domnului divină

și pentru lemne dați un ban

În zi de mare sărbătoare

trimiteți gânduri la părinți

îmbrățișați-i cu ardoare

că v-au crescut buni și cuminți

strângeți-vă acasă toți

uitați a voastră risipire

în brațe cu ai lor nepoți

vor lăcrima  numai  iubire

Neam românesc

Oriunde pleci în lumea asta mare

Nu vei găsi o țară mai frumoasă

Cu munți înalți, câmpii și ape clare

Mereu vei fi cu gândul doar acasă

La mama și la pâinea coaptă-n vatra

La tatăl ce-njuga boii la car

La nucul din grădină,ce-altădată

Îți lumina în suflet ca un far

Pentru pământul țării s-au luptat

Strămoșii noștri secole de-a rândul

Ei au tot spus, dar noi n-am ascultat

Nu le-am urmat povețele și gândul

Dar nu-i târziu să ne trezim la viață

Cu mic și mare să ne strângem roată

Și să muncim pământu-n dimineață

Iar el va ști să dea roadă bogată

Ei au luptat pe câmp cu baionete

Ca să ne fie nouă mai ușor

Înfometați, în frig și morți de sete

Dar au știut mereu ce-nseamnă dor

Dorul de țara-n care te-ai născut

Dorul de prispa casei de chirpici

Iubirea și curajul ce-au avut

Ne-adună de prin lume iar aici

Ne vom păzi hotarele și țara

Cât Dumnezeu ne ține pe pâmânt

Când iarna grea aduce primăvara

Noi facem țării tainic legământ

Aici la noi rămână totul verde

Doar norii albi pe bolta cea albastră

Oriunde ochii noștri se vor pierde

Vom ști că este scumpa, țara noastră

aștept ceva ce n-o să vină, degeaba s-a făcut lumină și noaptea a trecut în zi, cel așteptat nu va veni…privesc în jur e primăvară și verdele ne înconjoară, flori colorate ne zâmbesc, alung tristețea și iubesc oricare clipă ce se pierde în alb, albastru, poate verde și mă las dusă după gând, poemului îi scriu un rând și pas cu pas un drum mă duce spre a destinului răscruce.

o ploaie rece mă-nfioară și uite-acum se face seară, tristețea mea e cât un munte, destinu-i plin de amănunte, prind un gând bun și-i pun altoi să ne aducă pe-amândoi și-n vis să ne scriem scrisori, cum o făceam de-atâtea ori, să ne amintim de anii tineri, povestea noastră dintr-o vineri, când alergam desculți prin humă și eram numai împreună…privesc pe geam o noapte rece prinde cu ham timpul ce trece și-l mai oprește pentru noi, bătrâne ramuri cu altoi care aleargă spre apus, deși mai au ceva de spus, mai speră să-nflorească iar, măcar o zi din calendar și să împartă la străini seva ce urcă-n rădăcini dintr-un pământ udat mereu de Însuși Bunul Dumnezeu …știu însă sigur c-o să vină de SUS cu blânda sa lumină…

Ușor îmi e să scriu cuvinte, cum era mama înainte, când făcea singură de toate și nu se mai plângea de spate, când se trezea în zori de zi, să facă pâine la copii. Mâncarea le-o lăsa pe masă, cu sapa-n spate de acasă pleca porumbul să-l prășească, cum putea dânsa să trăiască, știa totul pe dinafară, din zori de zi până în seară trebăluia prin bătătură și nu știa ce-nseamnă ură. Când noi zburdalnici puși pe șagă, ne era greu să facem treabă și o vedeam torcând fuiorul, ne lua ușor cu binișorul și ne-nvăța numai de bine, consideram că se cuvine ca dânsa să ne pună masa, să țină ,,lună,, toată casa iar noi din zori și până-n seara inventam jocuri pe afară. Aș da orice să întorc roata, să joc din nou țintar cu tata, bunicul să-mi spună povești cu feți frumoși împărătești, măsuța lor cu trei picioare, plină de-atâtea străchioare cu lapte dulce, mămăligă, grijă aveam să nu ne frigă și ajungea la fiecare, puținul ce-l numeam mâncare. Azi mama a plecat la stele, înșiră gândul ei pe ele și are grijă de noi toți și de copii și de nepoți, ne luminează drumul drept iar uneori eu simt în piept, iubirea ei de mamă bună, ce fericire împreună, când ne aveau și îi aveam, acum privim pe-al casei geam , doar buruieni în bătătură și nicio pasăre în șură, coasa și sapa într-un cui, durerea mea n-am cui s-o spui…
Și greu îmi e să scriu cuvinte, cum era mama înainte…

În gândul meu trăiești iubire, te port cu mine-n orice loc, acum pe drum nicio privire nu mă oprește, n-am noroc să-mi luminezi ce rest de viață mai zace-n sufletul meu trist, adun secundele din anii care se duc și mai rezist încă o zi, încă o noapte pe același tainic căpătâi și n-am uitat c-ai scris cu patimi iubirea și mi-ai fost întâi. Alungă norii ce m-apasă și ia-mi din gând amărăciunea, în ochii mei lacrimi se adună când văd ce bine-o duce lumea, iar eu pe prispa deznădejdii, cresc doar iluzii și dureri, nu văd pe mâine, e doar astăzi și retrăiesc același ieri. Pun flori în glastra vieții mele și sper să înflorească iar, tot număr zilele impare și le dau jos din calendar, adorm cu tine-n gândul nopții și-n dimineți îmi ești în gând,aș alunga ghimpii tristeții și m-aș ruga să bată vânt să spulbere răul și vina, să sune goarna bucuriei, ecoul ei să deseneze un curcubeu al poeziei, să lumineze un destin umbrit de gardul viu al sorții, să-mi lase cheia ce deschide o clipă doar, zăvorul porții. Răbdare am, aștept de-o viață să se-mplinească o minune, simt adevărul cum se zbate și intuiția îmi spune că pe mosor mai sunt puține clipe de vis și de uimire, încă mai cern din suflet dorul ce izvorăște din iubire ,eu leg la gât cu panglici albe orice va fi să se întâmple și simt că dorul meu de tine mi-a argintat părul la tâmple…

8 Martie

8 Martie

E ziua ta femeie, odată-n an ești sărbătorită de toți ai tăi, toți cei care-și aduc aminte că exiști, că reprezinți ceva pentru ei. Despre tine e vorba astăzi, despre fata aceea sfioasă cu bujori în obraji, cu ochii plecați când auzeai un cuvânt spus numai pentru tine, cu rochița până peste genunchi, că așa se cade, cu părul pieptănat și strâns în coc, care știai că ai voie în oraș numai până începea să se întunece, da, da ,despre tine e vorba, au trecut anii, viața te-a învățat lecții, te-ai măritat, ți-ai iubit bărbatul chiar dacă n-a știut să-ți aducă flori sau cadouri, iar odată cu apariția copiilor viața ta s-a schimbat, doar ei copiii contau, pentru ei trebuia să lupți, sentimentul de mamă te-a înrădăcinat în pământul acesta românesc, ai lucrat zi și noapte ca lor să le fie bine, să învețe carte, să ajungă oameni, i-ai învățat cei 7 ani de acasă, iar acum ești mândră că duși în lumea mare se descurcă. Acum când s-au adunat atâția ani, când ai început să obosești, când pui flori în camere pustii și gândurile te apasă, acum ești sărbătorită, e ziua ta, de ce nu te bucuri ?

Ziua se sfârșește abrupt, colorată într-un gri închis pătat de nori negri de ploaie ce se arată la orizont. Pășesc agale printre stropii reci, fără să număr secundele ce se înșiră pe orizontala timpului meu precum mărgelele pe ață. Simt rece la atingerea stropului de apă pe față, dar îmi face bine această purificare trimisă de cel de SUS, pentru a liniști gândurile  ce se înverșunează să călătorească  fără nicio țintă spre univers. Un vânt abia simțit, trecut parcă printr-un ghețar uitat la Polul Nord, se strecoară  printre- crengile goale ale arborilor ce dorm somnul iernii, visând la seva primăvăratică ce va să vie. Într-un balans ușor câteva ciori se lasă pe stâlpii de înaltă tensiune, ce-și ridică semeț capul spre întunericul ce vrea să acoperă cu perdeaua  dantelată  totul. Natura presată de calendarul anotimpurilor ce se succed vertiginos, își despletește cosițele de verde crud pe un pământ cenușiu,umed și lipicios și nu ține seama decât de bătrânul timp ce pășește peste lume cu încălțări de lumină și întuneric. Unde ești Omule? Azi ar trebui să scrii despre bucurie…