8 Martie

8 Martie

E ziua ta femeie, odată-n an ești sărbătorită de toți ai tăi, toți cei care-și aduc aminte că exiști, că reprezinți ceva pentru ei. Despre tine e vorba astăzi, despre fata aceea sfioasă cu bujori în obraji, cu ochii plecați când auzeai un cuvânt spus numai pentru tine, cu rochița până peste genunchi, că așa se cade, cu părul pieptănat și strâns în coc, care știai că ai voie în oraș numai până începea să se întunece, da, da ,despre tine e vorba, au trecut anii, viața te-a învățat lecții, te-ai măritat, ți-ai iubit bărbatul chiar dacă n-a știut să-ți aducă flori sau cadouri, iar odată cu apariția copiilor viața ta s-a schimbat, doar ei copiii contau, pentru ei trebuia să lupți, sentimentul de mamă te-a înrădăcinat în pământul acesta românesc, ai lucrat zi și noapte ca lor să le fie bine, să învețe carte, să ajungă oameni, i-ai învățat cei 7 ani de acasă, iar acum ești mândră că duși în lumea mare se descurcă. Acum când s-au adunat atâția ani, când ai început să obosești, când pui flori în camere pustii și gândurile te apasă, acum ești sărbătorită, e ziua ta, de ce nu te bucuri ?

Publicitate

Ziua se sfârșește abrupt, colorată într-un gri închis pătat de nori negri de ploaie ce se arată la orizont. Pășesc agale printre stropii reci, fără să număr secundele ce se înșiră pe orizontala timpului meu precum mărgelele pe ață. Simt rece la atingerea stropului de apă pe față, dar îmi face bine această purificare trimisă de cel de SUS, pentru a liniști gândurile  ce se înverșunează să călătorească  fără nicio țintă spre univers. Un vânt abia simțit, trecut parcă printr-un ghețar uitat la Polul Nord, se strecoară  printre- crengile goale ale arborilor ce dorm somnul iernii, visând la seva primăvăratică ce va să vie. Într-un balans ușor câteva ciori se lasă pe stâlpii de înaltă tensiune, ce-și ridică semeț capul spre întunericul ce vrea să acoperă cu perdeaua  dantelată  totul. Natura presată de calendarul anotimpurilor ce se succed vertiginos, își despletește cosițele de verde crud pe un pământ cenușiu,umed și lipicios și nu ține seama decât de bătrânul timp ce pășește peste lume cu încălțări de lumină și întuneric. Unde ești Omule? Azi ar trebui să scrii despre bucurie…

Mă las sedusă de timpul acesta gri, al acestei jumătăți de iarnă fără zăpadă, de parcă Ziditorul ne obligă să ne odihnim mintea și sufletul ca mai apoi să vedem viața din altă perspectivă. Singurătatea camerei încălzite minimal de o sobă de lemne și luminată de un bec economic cu lumină pală, mă poartă cu gândul la poveștile de altădată spuse de bunicul și pe care-l ascultam, privind la pereții văruiți în alb pe care jucau umbre de lumină de la jarul din mașina cizmă, postată în mijlocul camerei. Un ocean de tăcere inundă trăirile ce abia mai pâlpâie prin colțuri de suflet. Mă las purtată spre abisul liniștit al universului ce unduiește existențe spre anotimpuri de lumină și întuneric. Scânteiază ochi dumnezeiești, arătându-ne calea pe care trebuie s-o urmăm, iar noi ne împiedicăm de pietrele neputinței și alunecăm în deznădejde. Trimite-ne Doamne, ancora cunoașterii să putem ieși la limanul destinului…

Ochii mei o să-i vezi iară, la un trecător pe stradă, o să simți cum te-nfioară, te desparte ca și-o spadă, iar în suflet se va naște o iubire ca-n poveste, cum o rază de lumină te mângâie și-ți dă veste, că nu se sfârșește drumul, e acum doar o răscruce, suferința e doar fumul, bucuria-ți va aduce liniștea dintâi și dorul scris de Creator pe soartă, vei bea apă din izvorul ce-ți deschide altă poartă.

Uneltesc cu anotimpul lanțurile de lumină și aș vrea să mint iar timpul și să nu am nicio vină, că mai vreau urme să las pe pământul ce ne ține, dar mi-e greu să fac un pas dacă nu ești lângă mine, de departe –mi faci cu mână și mă chemi în absolut aș fi vrut să vin la tine, dacă și tu m-ai fi vrut…

Se sfârșește iar o zi , vine-o nepătrunsă noapte, glasul ți l-aș auzi de n-ai murmura doar șoapte, care-mi bat note sonore pe un portativ de vise, trec secundele în ore de bătrânul timp sunt scrise, urmăresc cu gândul firul ce se deapănă încet și mă înțeapă trandafirul pus în rime de poet.

De timpuriu ai vrut să pleci, nu știu unde-ai găsit poteci și cine ți le-a arătat de singură azi m-ai lăsat, pe ce cărări să merg acum, când peste tot văd numai fum și pașii mei urme nu lasă? singurătatea mă apasă și-mi taie creanga unui vis, acela ce mi l-ai promis, când între noi sclipea lumina și nu știam ce-nseamnă vina de a trăi prins în frânghii, m-aș bucura să poți să vii să-mi limpezești cerul imens, să-i dai vieții mele sens.

Sunt vinovată c-am strigat, când drumul mi l-ai arătat și n-am crezut iar în povești, când îmi spuneai că mă iubești și eu trăiam doar în trecut, pe-un drum total necunoscut, plin tot de colb și mărăcini, văd peste tot oameni străini , mă doare-n partea stângă sus când tot ce-a fost frumos s-a dus și pe eșarfa mea de vise stau litere aldine scrise ca să rămână peste vreme când timpul iar o să ne cheme.

Trăiesc aceste vremuri triste și-aș vrea sublimul să existe să ne deschidă porți spre-acele mari universuri paralele, nimic în lume să nu doară, să nu se rupă-a vieții sfoară, iubirea peste tot să crească și ce e vis să se-mplinească, altoi pe-al tău destin să pună, să mai rămânem împreună o clipă numai și apoi spre cer să zboare cu-amândoi, în stele să ne găsim leacul, să fie clipa cât e veacul…

Vibrație

De prea mult timp eu socotesc

pe care cale să pornesc,

să nu m-ajungă norii

Tot scriu poeme fără glas

și înspre tine fac un pas

să-ți dăruiesc bujorii

Ce i-am cules de dimineață,

când era liniște în viață,

în suflet armonie

Pe jos  covor de verde crud,

doar păsărelele aud

și simt o bucurie

Grădini de flori eu  trec ușor,

se scurge ploaia dintr-un nor,

pe suflet simt altoi

Și iau speranțe cu-mprumut,

condeiul inimii ascut

când suntem amândoi

Din patru puncte cardinale,

scurg curcubeul în pocale,

să pot picta lumina

În brazda vremii semăn  maci,

când tu secunda o dezbraci,

ca să înlături vina

Și vămi de suflet  cu fiori,

în brațe cu-n buchet de flori,

aștepți să bată vântul

Să poarte spre Înalt dorința,

ce îți înobilează ființa,

când dezvelești cuvântul

Când două inimi înroșesc

cu patimă un ,,te iubesc,,

secunda stă pe loc

Pe drumul plin de bucurii

se țin de mână doi copii

ce-au început un joc

Ce iarnă cu parfum de primăvară, prea multe s-au schimbat de când mă știu, își cântă cucul numele prin arbori și-i liniște de parcă e pustiu. Nu zgomot de mașini să treacă-n goană, niciun lătrat de câine pe-nserat, o lume plictisită și confuză-n fotoliu la tv s-a așezat. Doar știri ce se-nvârtesc în cercuri strâmte, fără senin și fără curcubeu, de-atâta gri, retina –ncețoșată, lasă să curgă lacrimi și e greu, să urci Golgota cu tălpile goale și mărăcini să-ți facă răni adânci, să treci hotare, râuri și o mare, să simți cum cazi în goluri de pe stânci. Un suflet s-a oprit la barieră, își pune întrebări fără răspuns, ar vrea s-așeze gândurile toate pe raftul fericirii, da-i ascuns, e prins între speranță și dreptate, pe strune-i cântă ultima vioară, în verdele ce crește peste toate, emoția iubirii te-nfioară. Apare luna, drumul să-și găsească, lumină și-ntuneric deodată, (îmi pleacă gândul iarăși către tine, întreabă- unde ești ?) e supărată și galbenă precum o lumânare își piaptănă cosițele-argintii, la fel ca mine în zadar așteaptă și speră că odată o să vii. Ce-i viața? Un amestec de iluzii și gânduri care scriu litere mari, toți ne dorim să ne găsim iubirea, dând mâna cu-ai destinului coșari. În fiecare zi facem alegeri , nu ținem cont de suflet, doar de bani, pe zidul suferinței urcă teama, ca iedera și spulberă din ani, rămânem tributari apocalipsei care pășește iată, către noi, poate doar o secundă ne separă, aici sunt eu, dar unde sunteți voi ???

Poetului nepereche

Cuvintele îmi sunt puține și doar în gânduri te găsesc, ne-ai părăsit de mult Emine, aș vrea cuvântul să-ți rostesc, dar simt că eu nu pot ajunge la versul tău înălțător, ai fost o flacără ce arde și dă căldură la popor. Ești încă-n gândurile noastre și te iubim ca la-nceput, simțim parfumul florii-albastre și strălucirea ce-a umplut, câmpii și munți, lacul și marea, la fel și Dunărea albastră, ai dus cu tine fericirea dar mai ales durerea noastră. Orfani suntem acum Emine și așteptăm să te naști iară, să faci din iarna asta tristă o nesfârșită primăvară, să semeni file noi de carte doar cu semințe din străbuni, să nu mai așteptăm s-apară din Univers alte minuni. Simțim ca tine, românește și limba noastră n-o uităm, toată suflarea țării-o crește când la Luceafăr ne uităm și vrem ca el să se scoboare pe plaiul nostru strămoșesc, iar Doina ta- o vindecare pentru urmași, e-așa firesc, când totul vine de la tine e legământ, este credință, stindard ne-ai fost și națiunea cu tine-a mers spre biruință. Atât de fragedă-i simțirea ce ne-a rămas pururi în gânduri, mereu prezent în poezie și-n proză scrisa-i mii de rânduri, ce-ți poarta ca pe o simbrie amprenta ta de geniu pur, tu ai știut pe-a țării glie să tragi speranței un contur. Cuvintele îmi sunt sărace, mi-e greu să urc pe a ta scară, eu duc cu mine doar durerea acestui neam, prea grea povară și nu știu cum să găsesc calea ce mă va scoate la lumină, Emine, ruga mea fierbinte – ia-ne din suflet orice vină, ca mai apoi curați să mergem pe drumul ce ni l-ai deschis, pe care-ai presărat cuvinte de dor, iubire pură, vis…

iarna

O iarnă prinsă-n bolduri pe ie de femeie, sclipește cu sfială și ne arătă-o cheie cu care să deschidem sipetul cu iubire, să luăm cât putem duce  si ochii să se mire de-atâta frumusețe ce Dumnezeu ne lasă, dar  câți din noi știu rostul de- a o păstra în casă?
O iarnă ne pătrunde în sufletele triste și ne îngheață astăzi doar lacrimi în batiste, de ce am uitat oare  credința, omenia ? știm defila cu arme, ne arătăm mândria de-a învăța copiii să lupte  și să moară, arată-ne Tu, Doamne, cum să iubim o țară…
O iarna ce-a cusut-o măicuța pe ștergare, să ne-amintească Crezul ne pune o-ntrebare, la care noi urmașii nu mai putem răspunde, ne-apasă rău tristețea și răul ne pătrunde în sufletul crescut în pace și iubire, credința ne e calea spre a noastră mântuire.
Și iarnă, după iarnă, poveri de dus în spate, cu ochii-n lacrimi calde și mâinile legate, sperăm că mâine soarta de noi o să se-ndure, va crește o speranță cum crește o pădure  și spiritul luminii pe toți ne va  cuprinde, iubirea  pentru țară scânteia va aprinde.
 

 

Știi ce fac ?

Știi ce fac?

e noapte-afară  și doar gândul meu colindă printre razele de lună se strecoară în oglindă, adâncește umbre stranii ce se-așeză peste crânguri, cornul lunii poartă dorul când suntem așa de singuri. Ai plecat înspre lumina care te-a orbit se pare, n-ai ținut de mine seama, ți-am scris totul într-o scrisoare, care stă și acum pe masă, poștașul n-a vrut să vină și- atunci tu ai găsit calea, ce mergea doar spre lumină. Eu rămasă-n întuneric, am pierdut cărarea dreaptă, n-a fost nimeni să mă-ndrume, să mă urce pe o treaptă, să observ și eu lumina ce-o zăreai în infinit, ai plecat și trist și singur,  ce-ai avut, ai părasit. De atunci nu-mi găsesc locul, lumea nu mai este lume, a căzut o ceață deasă peste-al sufletului nume, trec zile și nopți de-a rândul, nu mai știu de vin sau pleacă, simt izvorul plin de lacrimi cum se pierde-ncet și seacă. Singură, dechid ferestre să privesc în depărtare, poate de înduri de mine și te-ntorci la o zi mare, să-mi aduci plus-infinitul scris de Ziditor  pe cer, să fim doi ca mai-nainte, să nu rămâi un stingher, să simt iar îmbrățișarea care-mi aducea fiori, să trăiești povestea toată și să nu mai poți să mori …