Umbre
umbre suntem în amintiri
așa ne-a judecat destinul
din pagina primei iubiri
în suflet să păstrăm sublimul
umbre de gânduri și de șoapte
ne-au urmărit de-atunci mereu
ne-ascundem tulburați în noapte
ai rămas trist, iubitul meu …
în gânduri vom fi împreună
și-n suflete ne-avem, iubire,
întinde către mine-o mână
de umbre pline de simțire…
N-ai vrut să vii
te-am aşteptat şi n-ai venit
nici nu-mi pusesem mari speranţe
noi între noi n-am lămurit
ce să-mpărţim, n-avem chitanţe
pentru un gând sau două-n plus
pentr-un sărut, dat doar în vis
de ce-am venit, de ce te-ai dus
nimic din astea n-ai promis
doar sufletu-mi se chinuieşte
lovindu-se mereu de mal
cine pe cine mai iubeşte ?
pleacă-ntrebări val după val
aş vrea din suflet să te scot
dar eşti legat aşa de bine
şi seama-mi dau că n-am să pot
să merg pe drumuri fără tine
cum să privesc un răsărit
şi cum apusul să mă-mbie
când eşti mereu îndrăgostit
de alta… pun în poezie
toate durerile şi chinul
şi te iubesc aşa cum ştii
dar nu vreau să-mi auzi suspinul
ce lăcrimează-n poezii
Adăpost regăsit
văd foarte clar cum drumuri se-ntretaie
pe tine cum alergi tot înainte
cum de găsești seninul după ploaie ?
cu ce m-ai șters, iubire, din cuvinte ?
cu guma nerăbdării prinsă-n beznă
ai anulat atâția ani de dor
și-ai învățat că jocul fin de gleznă
pe suflet de femeie e ușor
călcai așa de apăsat pe trepte
nu îndrăzneam nici ochii să-i ridic
mi-aș fi dorit destinul să îndrepte
balanța cu iubire doar un pic
apusul a venit, vine și gerul
la mine te întorci, vrei să fim doi
am obosit tot vrând să sprijin cerul
să nu mai cad-acum pe amândoi
eu am iertat și știu că nu se poate
ca fără tine, să mai am vreun rost
îmi ești în gând, în suflet, mi-ești în toate
doar în iubirea mea ai adăpost
Arca iubirii
e altă zi
și curge iar roua în izvor
doar frunze de aramă
cad pe pământ și mor
vântul prin ramuri goale
se-mpleticește nud
iar șoaptele spre ceruri
abia se mai aud
țin strâns
în a mea palmă
penelul de culori
să te pictez pe suflet
și să topesc ninsori
ce te-au ascuns
în albul, imens și absolut
de gheață ți-e privirea
rămasă în trecut
mâna îți prind,
e rece, i-e greu să mai reziste
nu poate să mai scrie
dorințele pe liste
în suflete-o durere
pe amândoi ne-ncearcă
ce zbatere-i să urci
iubirea pe o Arcă
Tăcerea
Am numărat zilele de atunci, au trecut destule și abia acum am înțeles că și Dumnezeu le numără pe ale mele. Mulțumim dimineții când ne trezește și ne arată alt răsărit, poate mai frumos ca cel de ieri și nu ne dăm seama că suntem doar semințe pe care Creatorul le plantează în lutul vremurilor. Depinde de noi, câtă putere de germinație avem să ducem mai departe miracolul vieții. De când mă știu am luat viața în piept cu dorința de a reuși ce mi-am propus. Primul obstacol l-am întâlnit după terminarea liceului.N-am putut să-l sar. Muntele de neputință m-a obosit sufletește , cu privirea în pământ am călătorit pe ulițele vieții, împiedicându-mă mereu. M-ai redresat tu, atunci când fluturând stindardul trăirilor tale, m-ai descoperit căzută în umbra ce-o lăsai și din care-mi făcusem acoperământ de vreme rea. M-am lăsat dusă de valul vieții, doar văzând că plutesc lângă mine și alți trăitori de sentimente, amăgiți de drogul echilibrului. Niciodată nu m-am pus pe locul întâi,ceilalți din jurul meu aveau mereu prioritate. Și nu-mi părea rău, cultivasem în mine ideea că acesta este scopul apariției mele pe această lume. Urzeam mereu firele uneori fragile , poate neînsemnate, dar care mă făceau să cred că va veni o zi în care omida muncitoare se va transforma într-un fluture frumos, care va zbura.Visam la zborul acesta efemer,ca la cea mai de preț taină ce mi-ar fi dăruit-o universul. A fost o perioadă când am crezut că se va întâmpla asta, dar mi-ai pus simțirea pe vârf de spadă, iar gravitația a făcut restul.M-am trezit cu speranțele tăiate exact de unde începuseră să înmugurească. Ai putea să mă aduni din nou, dar n-o faci, ai ales tăcerea care sapă galerii într-un destin de care nu-ți mai pasă…
Sclipiri marine
mi-e gândul pasăre în zbor și mă obligă să aprind scânteia ultimului dor, ce îl aud de mult șoptind în vara cu sclipiri de maci, ce se revarsă peste tot să nu te las deloc să taci, îmi fac curaj și simt că pot să te cuprind cu mâna dreaptă și să-ți arăt unde e drumul vezi lângă tine e o treaptă, în depărtare e doar fumul
tu pleci distanța asta doare, când mă trezesc în dimineață bobul de rouă de pe floare, mi-arată cum să trec prin viață să primenesc gânduri ce-au fost, tivite în culoare-albastră să înțeleg că are rost, ca sorții să-i deschid fereastră s-o îmbunez cu bucurii pictate pe tipsii de argint prin înălțime de mă ții, voi ști că este un alint
vuiește marea și-ți aduce din larg atâtea doruri reci legate sunt de un catarg, și ele simt că te petreci și uiți să iei sclipiri de vis, ce e pictat pe unda mării și –un gând albastru ce e scris, pe pleoapa tristă a mirării aduce-n iris scoici marine, ce și-au cernut de ani destinul așa departe ești de mine, din mult prea mult, ai luat puținul
Ardere parfumată
e atâta sublim
eu respir, tu respiri
acum știm să iubim
împărțind amintiri
când ne roade un dor
și-un genunchi ne apasă
facem gânduri fuior
și ne-ntoarcem acasă
de atâta albastru
n-ai să poți să mai minți
loc sub marele astru
azi ne facem, cuminți
simplitatea ne-mbie
să cântăm în duet
ce a scris pe hârtie
tristul nostru poet
e atâta candoare
în ochi mici de copil
ce iubește o floare
și o face cu stil
primenește și tu
gândul bun și-nțelept
spune răului, nu
și ridică-te drept
vieții scrie-i cu dor
pe hârtie velină
ți-e iubirea izvor
când nu ai nicio vină
vertical să rămâi
orice-ar scrie-n destin
ia mereu locu – ntâi
din atâta sublim
