Șoapte pierdute

e prea târziu de spus povești
,,e lung pământul, ba e lat…,,
spune-mi te rog, pe unde ești?
și ce ținut să mai străbat…?
de-un an colind înalții munți
cu apele cobor la vale
peste prăpastii înnod punți
colțuri de stâncă-mi stau în cale
dar nu mă las pradă tăcerii
toată durerea o îndur
deși amar mi-e gustul mierii
sparg zidurile dinprejur
și caut poarta către lume
cheia iubirii e la mine
încep a te striga pe nume
puterile cât m-or mai ține
în colțul minții pun lumină
pe drumul drept să merg mereu
și nu mă știu să am vreo vină
pân* te-oi găsi, m-oi pierde eu
luceferi ce-se aprind în noapte
tristeților le pun cătușe
mi-e dor de ale tale șoapte
și-mi însemn drumul cu cenușe
de-un an colind înalții munți
cu apele cobor la vale
peste prăpastii înnod punți
colțuri de stâncă-mi stau în cale
spune-mi te rog, pe unde ești?
și ce ținut să mai străbat
de atâta drum cred în povești …
și-i lung pământul, e și lat…
Ție…

degeaba caut un răspuns, ce a fost scris s-a ntâmplat,
furtuni de gânduri mă –nconjor, sufletu-mi tremură de frig
cui să trimit atâta dor și-n care zări să te mai strig ???
cui să-i spun astăzi ,,la mulți ani,,?, și-n brațe pe cine să strâng?
cât ața vieții m-o mai ține, noapte și zi, întruna… plâng!
Dă-mi un semn

mă rog la Dumnezeu să-ți fie bine
mă rog la Dumnezeu să simți un pic
când gândurile mele o să te cheme
să-ți dea iubirea toată într-un plic
distanța asta mare mă omoară
te caut peste tot, nu te găsesc
un gând trimite-mi, simt cum mă-nfioară
la mine-n suflet vreau să îl opresc
își cântă cucul numele în zori
și dorul meu e obosit de drum
culeg un strop de rouă de pe flori
și spăl cu el distanțele de fum
nu ești… nu simți cum inima îmi bate
că n-am putut la mine să te-opresc ?
plătesc acum destinului iar rate
că mi-am permis prea mult să te iubesc…
singură

Își dezleagă băierile cerul, lasă stropii mari să cadă-n voie, cum poți desluși acum misterul ce-l ascunde –o arcă a lui Noe , prea puține puncte cardinale am atins cu visul unor îngeri, urc un munte și cobor o vale dar acolo sunt prea multe plângeri, scrise cu creioane de lumină pe o umbră de sfântă cetate și mă-ntreb din nou de am vreo vină de sufletul tău nu se abate?
Primăvara înverzește tot, înfloresc pe drumuri corcodușii, de-aș putea din gânduri să te scot și să te oprești în tocul ușii, să-mi zâmbești cum o făceai odată, anii nu pot să-i întorc din drum, doar din când în când mi se arată , nălucire albă ca un fum ce –mi aduce –n dar numai iluzii prin păduri de suferințe-albastre, cer la înalțime trei perfuzii să-și revină gândurile noastre .
Simt durere mare-n partea stângă, inima parcă îmi face semn, că neștiutoare trec pe lângă o icoană sfântă dintr-un lemn și nu prețuiesc clipele pline de trăiri ce sufletul îmbată și spre malul vieții trec străine amintiri ce ard sclipind pe vatră, uluită sunt și n-am repere , înspre ce să mă îndrept acum, un destin plutește în mistere, eu rămân iar singură pe drum…
ALINARE

Răbdarea mea s-a terminat și caut umbra unui vis, n-ai lăsat semn când ai plecat și ai uitat ce mi-ai promis, încă aștept să-nmugurești acum pe-o ramură de măr și parcă simt o adiere de vânt nebun în al meu păr… mi s-a părut, sufletu-mi plânge că nu mă poți strânge la piept, în fața mea sunt două drumuri și eu nu știu care e drept, alunec singură-n vâltoare, doar cu privirea mă agăț de –a vieții stâncă și ce doare… dar și durerea o învăț ! Sunt silitoare ca la școală, nu uit nimic și-mi notez tot, aș vrea răspuns la o-ntrebare – din suflet cum pot să te scot? Am obosit cosind mereu ale destinului himere, pe căi ferate hoinăresc și mă opresc doar bariere de suferință, chin, necaz și nimeni parcă nu mă vede, cine să-mi spună ce macaz să schimb, când lumea nu mă crede? Încerc iar cumpăna fântânii cu apă rece, pură, clară și vreau să curăț de rugină o soartă tristă și amară, știu sigur, mâine-i altă zi și soarele iarăși răsare, de am noroc v-a-nmuguri pe ram de măr o altă floare… mai am un suflet lângă mine ce viața mea o mai alină, până când timpul se sfârșește și voi porni înspre lumină!
Dorință

eu îmi doresc o primăvară, cum aveam noi odinioară
să zburde mieii pe câmpie și toate florile să-nfloară
să curgă leneș un izvor din muntele ce l-a născut
ciobanii turmele să-și ducă, printre coclauri la păscut
să înflorească corcodușii, cu albul florilor să-mbie
albinele și fluturi palizi, să crească verdele-n câmpie
să ciripească păsărele, cântecul lor să ne adune
și câte-o ploaie să ne-arate pe cer dorințele străbune
cine-a uitat pe lume rostul? cine ne-a șters de tot mândria?
ce anotimpuri defilează acum prin toată România
mai marii lumii –ncep conflicte, ne fură sufletul din noi
pământul cât să mai suporte…noi vrem doar pace , nu război
acestui veac i-am scris pe cruce cuvintele în ton de gri
iar timpul clipele-și adună într-o clepsidră spre-a muri
nu lasă urme să ne-arate, nici unde nu-i o mărturie
că a rămas în colț de suflet, vreo clipă tânără și vie
deșiră timpul iar secunde și –n primăvară aduce ger
din talpa țării se ridică un glas ce urcă către cer
să ceară acolo îndurare, pentru că nu știm să trăim
în liniște și pace-adâncă, că noi pe noi nu ne iubim
să ne învețe Ziditorul iubirea pură și iertarea
noi în genunchi să primim sfatul, și-n suflet să simțim chemarea
eu imi doresc o primăvară cu alb curat și verde crud
și de războiul ce ucide, nu vreau în veci să mai aud
Ultimul gând

o coasă ruginită-n cui
și-n suflet dorul meu haihui
când cer și nu ai cum să-mi dai
o seceră și-n ham de cai
un plug să ar câmpii de dor
până-n pridvor
tu ai plecat înspre înalt
aș fi făcut cu tine salt
să colindăm nemărginiri
acum am lacrimi în priviri
și-ncercuiesc în calendar
zile -n zadar
cu fiecare pas făcut
mergeam înspre necunoscut
voiam să fim doar împreună
fără să dăm vieții arvună
când ai plecat s-a făcut frig
și te tot strig
nu știu de-i mult sau e puțin
dar eu nu mi-am făcut vaccin
și tot îndem să te ajung
oricât îmi e drumul de lung
nu cred că s-a făcut vreun leac
pentru ce zac
eu astăzi ți-am aprins lumină
și nu mă știu să am vreo vină
pe-aici sunt doar o călătoare
privesc la cer și mi se pare
că te zăresc și-aștepți să vin
mai am puțin

ca o clipă și el trece
apa de pe Balasan
scânteiază curgând, rece
e și nu-i zăpadă
iarna a uitat să vie
numai ciorile grămadă
parcă-ngână o melodie
ger molatic îndrăznește
să-ți mângâie azi obrazul
soarele cu dinți zâmbește
nu poate schimba macazul
lumea așa e făcută
anotimpurile vin
iarna asta e tăcută
nu scoate niciun suspin
e ceva ce ne desparte
omul n-a dat socoteală
a uitat că tot se -mparte
și a căzut în greșeală
nu a respectat cuvântul
scris acolo –n înălțime
s-a pierdut zburând ca vântul
și-au rămas numai ruine
iarnă cu sclipiri de rai
iartă-ne nelegiuirea
dacă ești aici, mai stai
pune-n suflet iubirea
învață-ne că nu știm
cum să prețuim pământul
să fim buni și să iubim
tot ce ne-a dăruit Sfântul

Port talazuri pe retină, umbrele nu mă-nspăimântă, știu că n-am nici strop de vină, gândurile-mi se frământă, se dospesc pe îndelete, scot sublimul din chenare, iar consoanelor discrete le pictez pe coli altare, razele astrului zilei încălzesc încet făptura, desenez pe perna filei pentru tine uvertura.
Singură caut cărarea, nu e nimeni să-mi arate, ce departe-mi pare zarea nopților nenumărate, ard iluzii primenite în cămăși noi de mătase, iar de sus ninge cu fulgii suferinței peste case, unde să-mi ascund trăirea s-o feresc de vânt și ploi, cât crește dezamăgirea pe-al necazului altoi?
Ochii care stau să plângă strâng tristețile din vreme, obosiți și plini de lacrimi, scriu destinului poeme, să-l înduplece să uite ce-a fost rău, umbrit de soartă și-n albastrul dimineții să deschidă altă poartă, să primească strălucirea ce-au avut odinioară și să joace hora vieții pe altă coardă de vioară!
Gând poetului

De privești spre noi, poete, milă ți-e de ce-am ajuns
Peste țară cade bruma, se aude numai plâns
Purtăm masca pe figură, frica ne ucide anii
Și vedem cum se adună din vaccinuri, astăzi, banii
Lumea toată nu mai știe unde să găsească drumul
Peste tot și peste toate se așează-n straturi scrumul
De ne vezi, poete, spune cum ne găsim rădăcina
Unde să ne poarte pașii, cine ne-aprinde lumina ?
De atâta întuneric rătăcim pe căi străine
Și doar sufletul mai poate să ajungă pân la tine
Dă-ne tu un semn, trimite steaua ta cea sclipitoare
Să o vadă și urmașii, să-i salveze din vâltoare
Doina ta cea pururi vie, să se-audă peste țară
S-alungăm de-a pururi frica, ce-o purtăm de ani povară
Să-nălțăm iar tricolorul cum ne-au învățat străbunii
Să simțim iarăși puterea, suptă de la sânul mumii
‘’Fala noastră și mândria’’ cum spuneai în poezie
Să ridice națiunea, să țină speranța vie
Tu, Luceafăr ce străbați Universul, strigă tare
Să te-audă România, peste munți, ape, hotare
Și să semene-n pământul plin acum de mărăcini
Doar sămânța de-altădată, să ne-adunăm din străini
Și-mpreună mic și mare să eradicăm odată
Boala asta ce ne arde și să ștergem orice pată
Să nu lași ca, peste toate, să se-așeaze-n straturi scrumul
Și lumea să nu mai știe unde să găsească drumul
Noi vedem cum se adună din vaccinuri, astăzi, banii
Și purtând masca pe față, frica ne ucide anii
Peste țară cade bruma, se aude numai plâns
De privești spre noi, poete, dă-ne astăzi un răspuns…