Sări la conţinut

Neștiutoarea

decembrie 11, 2018

sclipire-ai fost,lumină-n întuneric
ce a durat o clipă și s-a dus

cum o să duc atâta suferință ?
cum să privesc un gând curat răpus?
întreb destinul ce-mi mai pune-n cale
de câte ziduri o să mă lovesc
cum crește iarba astăzi pe ruine ?
și cum să fac să nu te mai iubesc
?

se miră toți cum pot să duc durerea
și nimeni nu-mi răspunde la-ntrebare

ieri a trecut și astăzi o să treacă
dar mâine cine știe , iar mai moare
câte-o trăire cu sclipiri de stea
stropită cu parfum dumnezeiesc
și poartă clipa însăilat fiorul
scurtează ața și mă risipesc

esență-n suflet pur, nemărginire
mi-ai fost lumină-n univers, părere
ți-am fost așa puțin, mă doare gândul
că-mi erai tot și nu voiam a-ți cere
să-mparți cu mine clipa de alint
aveai o altă lume la pici
oare
privesc cum înflorești și mă deprimă
că am rămas doar o neștiutoare

Reclame

Redefinire

decembrie 10, 2018

știu c-o să cad, mă voi opri din zbor

și chiar de-o să mă doară nu voi plânge

mi-e sufletul plăpând și temător

n-am ce să pun în loc, de mi se frânge

aripa ce-ai rănit-o cu-n cuvânt,

când așteptam o singură privire

și izbitura asta de pământ

mi- a–mprăștiat oceanul de iubire

mă voi opri din zbor că-i prea departe

dorința mea de infinit curat

de-acum o altă eră ne desparte

iar dorul simt că-i trist și-ngândurat

ai rupt fâșii frumosul strâns de mine

l-ai aruncat și n-ai oprit nimic

ți-am scris poeme-n litere aldine

dar n-ai văzut adresa ta pe plic

m-adun de prin unghere de poem

nu mai aștept nimic, poate uitarea

singurătatea astăzi o mai chem

peste destin să lase înserarea

te voi privi cum te înalți în zbor

spre alte încercări, înspre iubire

fără durerea mea este ușor

destinului să-i faci o arcuire 

Prețul uitării

decembrie 10, 2018

dau atâția arginți

celor buni și cuminți

care știu azi ce vor

și deschid c- un picior

uși de inimi perechi

ce au clanțe prea vechi

și transformă treptat

tot ce au învățat

până nu e târziu

în albastru senin

nici prea mult nici puțin

cu-aroganța că știu

cum să ies  din pustiu

dau arginți tuturor

ce mă scapă de-un dor

care curge izvor

peste sufletu-mi blând

ce își pierde ungând

a iubit și-a sperat

și a tot așteptat

doar un singur cuvânt

să îl poarte-n privire

pe-o aripă de vânt

ce bătea pe pământ

c-a fost doar risipire

 de ascunsă   iubire

Blestem dezlegat

decembrie 10, 2018

mi-e sufletul amar ca de pelin

nu vrei să știi de gânduri mă încearcă

să scap de suferință și de chin

pe–acoperișul lumii-aș face-o arcă

să strâng în ea pe toți ce sunt ca mine,

pe care soarta i-a blurat mereu

să urc cu ei un munte-n serpentine

și-n gând să fie numai Dumnezeu

eșecuri au tot fost și-o să mai vină

eu am crezut că-n lume am un rost

dar pașii mei n-au mai găsit lumină

cătau în neguri triste – adăpost

când eu rămân cu mine și mă doare

degeaba strig, povară glasu-mi este

că fericirea-i doar întâmplare

n-am spus-o eu, e scrisă  în poveste

port crucea vieții cât pot eu de bine

m-apasă greutatea la pământ

și nimeni nu mai poate să-mi aline

durerea ce o ferec   în  cuvânt

mai am o strălucire în privire

și simt în lacrimi calde cum tresari

în ciutura fântânii-o oglindire

dezleagă un blestem de oameni mari

Urme de pași

decembrie 8, 2018

când mă ignori, mă doare cel mai tare
și simt că versu-mi curge în zadar
în suflet urme lași la fiecare
contează mult, înscriu în calendar
altă durere care mă usucă
și nu știu gândul unde să-l trimit
atunci când îl apucă dor de ducă
și adevărul iar l-a amuțit

simt frigul care sapă galerii
în sufletu-mi prea trist să riposteze
se-adună în mănunchiuri, mii și mii
de amintiri pictate-n antiteze
ninsori tot cad și-ngroapă aproape tot
ce-a fost frumos, iar drumul mi-e pustiu
putere n-am din suflet să te scot
și dacă încă -ți sunt, nu pot să nu știu

tristețea, iar o simt, e ca o haină
m-apasă pe trăire mult prea greu
n-am unde să-nchid așa o taină
o port ca povară tot mereu
ziua de mâine e așa departe
și-afară-i frig și iarna e în toi
iar bezna asta care ne desparte
ne rătăcește-n timp – pe amândoi

N-o să primesc nimic

decembrie 5, 2018

ai venit pe nesimțite, iarnă,

și-ai adus cu tine ger uscat

din văzduh începe iar să cearnă

neaua ce se pune  pe  brodat

gândul e plecat de ieri haihui

caută ceva să-ți pună-n ghete

simt mirosul dulce de gutui

și-un amar ușor de violete

pe tipsia vremii-ți pun cu drag

sufletu-mi ce dorul tău îl poartă

iar în ghetele puse pe prag

o să torn tot binele din soartă

știu precis, n-o să primesc nimic

Moșu-Nicolae-i supărat

că n-am scris adresa mea  pe  plic

și l-am pus la poștă netimbrat

dar un gând curat  mi-ar prinde bine

starea mi-ai schimba-o  c-o privire

și-aș pleca în vis numai cu tine

să găsim un strop de fericire

Destinu-n frunte-i scris

decembrie 4, 2018


Anul 1985 a adus pentru Rodica bucuria împlinirii ca femeie, căsătorită de 2 ani, încă nu avusese norocul să rămână însărcinată, dar în acest an dorința ei s-a împlinit și acum strânge în brațe minunea ei mică Arabela. Numele i l-a pus ea, era luat dintr-n film cehoslovac pentru copii care a rulat o perioadă de timp la noi, își dorea ca minunea ei să aibă părul blond și ondulat ca prințesa Arabela din film. Nicu soțul ei nu-și complica existența cu asemenea detalii, el știa că trebuie să meargă la serviciu, să aducă salariul acasă, să meargă la piață și câteodată cu băieții la o bere. Statură atletică, Nicu era un bărbat frumos, fura de multe ori gândurile femeilor cu care intra în contact, el știa asta, îi plăcea chiar să fie admirat și adrenalina asta pe care o simțea când femeile din jur îi invadau intimitatea îi hrănea orgoliul. Pe Rodica o cunoscuse în autobuzul cu , care se ducea acasă la țară în fiecare duminică, mama lui o femeie deosebită și care-l iubea enorm nu concepea ca el să nu ajungă în fiecare săptămână acasă să ia pachetul pregătit cu atâta dragoste.I-au plăcut ochii ei verzi deschiși la culoare, era sigură pe ea, un caracter puternic . Îi plăcea de ea, dar în adâncul sufletului avea alți ochi care ocupau un spațiu destul de important al sufletului. N-a fost să fie, își spunea , n-a avut niciodată curaj să-i spună ce simțea, pentru că acolo în sufletul lui unde sensibilitatea curgea în valuri de timiditate, respect nemărginit, iubire necondiționată nu intrase nimeni. O sărutase o singură dată, cu teamă, într-un ungher al fabricii, ea răspunsese la sărut , dar totul nu durase decât câteva secunde . Nicu n-a avut curaj iar ochii ce-i plăceau n-au avut răbdare și au ales pe altcineva. Așa a fost să fie, acum avea familie, prieteni, copil, viața aduna zi după zi și socotea ani . Arabela creștea, premiantă la școală, în vacanțe îi plăcea foarte mult să stea la bunica la țară, aceasta o iubea foarte mult, îi făcea toate voile, iar fetiței chiar îi pria aerul de țară.Nicu se apropia de 40 de ani, om în toată puterea cuvântului, era apreciat de colegii de serviciu, se pricepea la toate, nu avea cultul banului, la el conta mai mult să-i mulțumească pe ceilalți.Nu prea a strâns bani, salariul lui și al Rodicăi se cheltuiau pe te miri ce, o viață are omul, zicea mereu.Maturizat acum Nicu, a început să răspundă cu câte un surâs timid femeilor din jurul lui, mai ales că serviciul îl obliga să facă schimbul doi, iar când venea noaptea, parcă și viața era văzută altfel.A văzut cum e cu una, a prins gustul femeilor și savura adrenalina ce izvora din aceste întâlniri. Acasă era numai lapte și miere, își calcula aventurile cu grijă, să nu se afle ceva, prefera femeile singure, divorțate sau cu bărbatul mort, aici era sigur că nu i se reproșa nimic, ele acceptau pentru că nu știau una de cealaltă, iar Rodica era fericită că nu știa nimic. Viața-și zidea cărămizile una câte una, iar Nicu și Rodica-și duceau existența fericiți până-ntr-o zi când ochii închiși în sufletul lui Nicu în tinerețe apar în peisajul citadin al orașului.Ochii aceia nu mai aveau strălucirea de altădată, destinul ștersese ce fusese frumos, nu mai erau atenți la ce se petrecea în jurul lor, doar că Nicu a citit înlăuntrul sufletului și a văzut tristețea. L-au năpădit amintirile,dorea răspunsuri la întrebările tinereții, începuse să devină nerăbdător, neliniștit, cu gândurile aiurea.Trebuia să-i spună ce-a simțit pentru ea și mai ales dorea să știe ce-a simțit ea pentru el, se tot întreba cum să facă asta, până când într-o zi i-a spus simplu ,,te iubesc,,.Neîncrezătoare la întrebat dacă știe ce încărcătură emoțională poartă aceste două cuvinte în ele. Angela , nu a luat în seamă cele două cuvinte, deși i-ar fi plăcut foarte tare.Viața nu fusese prea bună cu ea, trecuse prin multe, trăgea singură la căruța destinului, soțul ei fiind un bărbat comod, care însă o iubea așa cum știa el, pe îndelete.Nicu a fost primul bărbat din tinerețea ei care i-a rămas în suflet, îi plăceau buzele lui senzuale și n-a uitat niciodată sărutul ce i-a timbrat destinul ca pe-o scrisoare de adio. Nu l-a ales pentru că a știut, că el nu va fi niciodată bărbatul unei singure femei, iar ea n-ar fi suportat asta. Zidul format din cărămizile indiferenței se înalță tot mai mult între cei doi iar suferința crește direct proporțional cu asta. Angela nu va accepta niciodată un triunghi amoros, sentimentul de vină ar roade o conștiință ce și-a păstrat puritatea atâția ani. Cristian soțul Angelei era un bărbat la locul lui, comod din fire nu-i plăcea să facă lucrurile repede, le făcea în ritm de melc, dar întotdeauna ce ieșea din mâinile lui era valoros.Cele două familii devin apropiate, deși Angela n-a acceptat niciodată avansurile lui Nicu, atingerile întâmplătoare de mâini îi dădeau fiori, își revenea cu greu și evita cât putea asemenea întâmplări. Au mai trecut câțiva ani, se vedeau mereu la zile onomastice, la sărbători, în concedii, Nicu nu i-a mai vorbit niciodată Angelei de sentimentele lui, numai că tensiunea dintre ai a crescut în intensitate, parcă era închisă într-o carapace gata să explodeze. Până într-o zi… Angela îl anunță pe Cristian că are trimitere de la medic să faca niște analize la un spital din capitală,se pregătea să plece a doua zi cu trenul de cinci dimineața, care ajungea în București la ora 14, iar la ora 15, avea programare la medic.Cristian o duce pe Angela la gară, o urcă în tren și se întoarce acasă, face câteva treburi gospodărești și pleacă la serviciu. Angela și Cristian își construise-ră o casă nouă , nu era foarte mare dar una din camere avea dressing.Acolo Angela depozita tot ce reprezenta pentru ea amintiri de suflet. Trenul cu care Angela mergea la București, nu a trecut mai departe de a treia stație, șinele de cale ferată fusese-ră furate pe o porțiune destul de mare, așa că s-a luat hotărârea de a muta călătorii în autobuze să-i aducă de unde au plecat.Angela s-a urcat în autobuz și pe la ora 8 a ajuns din nou acasă, urmând să reprogrameze plecarea la București. A intrat în casă și s-a dus așa îmbrăcată cum era direct în dressing, acolo avea un dosar medical mai vechi și chiar îi părea rău că plecase fără el. Acum căuta febril dosarul în actele importante ale familiei ce le păstra într-un sertar, când aude parcă zgomotul ușii de la intrare, fiind din termopan, făcea un zgomot aparte. Neliniștită, ascultă cu atenție și când credea că i s-a părut, aude voci, vrea să iasă afară să vadă cine este și se împiedică de bagajul pentru București pe care-l lăsase jos lângă glasvandul dresingului. Până să se ridice aude un râs cristalin și apoi o voce care zicea, -nu acum, așteaptă să ajungem în cameră… Angela rămâne în poziția în care a căzut și ascultă convorbirea, recunoaște vocile, e Cristian iar femeia e Rodica. Înlemnește, nu face nici o mișcare care ar trăda prezența ei în dresing. Scena de dragoste dintre Cristian și Rodica, Angela nu a văzut-o, auzea numai zgomotele hainelor dezbrăcate în grabă, nerăbdarea lor era mare, se sărutau nebunește, din când în când Rodica voia să fie sigură că nu dă nimeni peste ei, iar el o asigura că nu are cine, asta e la București, și poarta e închisă cu cheia. Gândurile Angelei au rămas blocate,avea sufletul gol, îi era teamă ca vreunul din ei să nu intre în dressing și s-o descopere acolo, ar fi intrat în pământ … Simte transpirație pe șira spinării și apoi o fierbințeală pe tâmple, după care nu mai știe nimic, amețeala aproape a adormit-o. Când s-a trezit a stat o clipă să -și dea seama unde se află, apoi încet, încet și-a adus aminte tot.Nu-i venea să creadă, i se părea o poveste științifico-fantastică și totuși…Verifică cu teama în suflet dacă cei doi au plecat, se convinge că așa este, trece la bucătărie își face o cafea și încearcă să -și imagineze viitorul.Ce va face de acum înainte, cum de nu a observat apropierea dintre Cristian și Rodica, e ceva ciudat, nu se gândea că cei doi făcuse-ră ceva rău, nu avea nici un regret, că cei doi se iubeau nu mai era nici o îndoială, dar cum ar fi putut să-i spună lui Nicu despre asta. Era un tip orgolios și chiar dacă n-o mai iubea pe Rodica, faptul că fusese înșelat ar fi contat enorm pentru el. Probabil ar fi luat o hotărâre capitală, și Angela nu voia deloc să fie ea cauza despărțirii lor. Mai era și copilul la mijloc. Îi vine în minte Cristian, ea ce-o să facă, sentimentele ei pentru el trecuse-ră de mult în obișnuință, se preocupa mereu ca lui să-i fie bine, se simțea vinovată că se culcă seara lângă el în pat, iar gândul ei era în altă parte, doar gândul, niciodată n-a sărit gardul prejudecăților să vadă cum e dincolo. Acum vina dispăruse, dar nici nu-l condamna prea tare pe Cristian, bărbații după 40 de ani vor să fie iar tineri. Trebuia să ia o hotărâre , dar care ? Deocamdată lasă timpul să decidă în locul ei, trebuie să se reprogrameze la doctor din nou. Dă telefon la cabinet, le spune că n-a putut să ajungă și se reprogramează peste două zile.Ca să-i fugă gândurile negre, începe să facă treabă, pune rufe în mașina de spălat , face curățenie în toată casa, frâmântă două pâini și face ciorbă de perișoare.S-a făcut aproape ora 4 și jumătate și pe ușă intră Cristian, acum a terminat serviciul. Când dă cu ochii de Angela e surprins, gândește repede se precipită la vorbă întrebând ce e cu ea acasă. Îi spune ca a ajuns la prânz și-i povestește problema cu trenul.Cristian răsuflă ușurat și ea știa de ce, îi pune să mănânce , după care se retrage să doarmă, chiar simțea o amețeală puternică.Un somn fără vise a pus-o pe Angela pe picioare,dimineața a rămas acasă își luase 5 zile libere de la serviciu așa că își face din nou de lucru și-și pregătește iar bagajul pentru București. De data aceasta pleacă cu o mașină , e mai sigur, poate ajunge la timp la doctor.Se urcă în mașină, Cristian a ieșit cu ea la poartă să-i ducă bagajul, și-au luat la revedere, iar Angela a plecat cu toate gândurile ei la București. A ajuns la clinică, a așteptat să o strige asistenta și a intrat în cabinet. Medicul o examinează și descoperă un nodul, o zonă de țesut îngroșat, nedureros la nivelul sânului drept,ce avea margini neregulate. O examinează apoi cu mamograful digital ca să fie sigur, după care îi comunică diagnosticul- cancer de sân. O informează că exista tratament cu citostatice și-i explică că, chimioterapia se administrează de obicei în cure de 1 zi, 2 zile, 3 zile, 5 zile, fiecare perioadă de tratament fiind urmată de o perioadă de refacere de 3-4 săptămâni.Angela simte că nu mai are aer, episodul de acum două zile cu Cristian și Rodica a fost nimic pe lângă ce simțea acum. Părăsește cabinetul, mulțumind medicului pentru onestitate , ia un taxi și se îndreaptă către gara de nord, trebuie să ajungă acasă, destinul hotărâse în locul ei.5 ore cât a durat călătoria cu trenul a ținut în permanență ochii închiși și s-a gândit, nu știa dacă vrea să mai trăiască,vestea acestei boli teribile nu a speriat-o, i-a adus o liniște în suflet, nu se mai gândea la nimic, doar îi părea rău că niciodată nu i-a spus lui Nicu ce-a simțit pentru el, se simțea bine când îl știa prin preajmă, îi plăcea să-i gătească mâncărurile preferate când el și Rodica erau invitați la masă ,acum căuta mai adânc în sufletul ei și descoperea iubirea ce i-o semănase în suflet în urmă cu atâția ani.Cu gândurile astea așezate frumos în minte Angela hotărăște că nu va spune nimănui de această cumplită boală, o va duce pe picioare cât va putea,va rămâne singură în această încercare a destinului.Destinul ne e scris în frunte de la naștere și oricât vom schimba noi drumurile să ocolim inevitabilul, acesta tot se va produce.