Dor năuc
sporește dorul iar din amintiri
eu n-am uitat sărutul cel dintâi
nici focu-aprins în fragede priviri
dar mâna ta nu mi-a fost căpătâi
atunci n-ai înțeles ce mult mă doare
acum i-așa târziu, mai e vreun rost
să scriem vieții iarăși o scrisoare
din clipe să ne facă adăpost ?
n-am cum să șterg din timpul ce-a trecut
să caut răsăritul în apus
când ochii strălucirea și-au pierdut
și nu s-a spus, tot ce era de spus
Cuiul din suflet
te simt în suflet ca un cui,
înfipt acum atâta vreme,
ai ruginit de lacrimi curse,
doar versul poate să mai cheme,
un gând în zbor să se rotească
peste trăirea din privire,
căldura ta îmi e străină
dar aș fi vrut să-ți dau de știre,
că mă apasă pe retină
rugina cuiului –cadou,
aș vrea să-l scot dar nu se poate,
cine n-ar vrea un suflet nou,
va trebui să strâng rugina
ce mi-a acaparat viața,
tăcerea curge peste toate
și-mparte-n două dimineața,
nu-mi dă răspunsuri la-ntrebări
ce-au ros atâția ani din mine,
am tremurat și-am plâns mereu
că m-ai lăsat printre ruine.
……………………………………..
azi sufletul îmi e un cui
ce nu mai e al nimănui
Căutări deșarte
te caut prin poeme, prin nopți târzii- te caut
nu te găsesc, mi-e viața o clipă într-un vers
ruină, deznădejde pe muzică de flaut
și mă întreb, iubire, din minte când m-ai șters ?
pe suflet simt o rană ce sângerează tare
degeaba scriu în palmă un dor timid și pur
aș vrea să dau de tine, așa din întâmplare
să te opresc din mersu-ți, să-ți desenez contur
și să-ți arăt că -mi ești și o să-mi fii mereu
cât zilele s-or duce ca undele pe ape
n-am să împart pe ,,noi”, în două- tu și eu
în suflet știi ce porți, privește-mă-s aproape
nu-mi amintesc iubire, din minte când m-ai șters
ruină, deznădejde pe muzică de flaut
nu te găsesc, mi-e viața o clipă într-un vers
te caut prin poeme, prin nopți târzii- te caut
Întrebări
mă-ntreb ce sunt, cât pot să duc
și cine-n lumea asta mare
(sau în cea mică pe facebook)
poate răspunde la-ntrebare
ce cruce porți, ce suferință
te-apleacă astăzi la pământ ?
ce gânduri întrupezi ființă
când legi speranțe de cuvânt ?
de ce te legeni pân la cer
ca trestia și nu te te-ndoi ?
de ce în suflet porți mister
și sufletul se zbate-n ploi ?
tu știi precis de ce te doare
de ce porți lacrimi în privire
pentru că-n lumea asta mare
ești purtătoare de iubire
Neputință
când dimineața roua își pune-n cești de flori
și soarele mijește doar raze-ngemănate
eu te zidesc iubire din cărămizi de zori
și-n inimă-ți pun vise din nopți abandonate
în mine sloiuri grele prind în îngheț tot dorul
și-o ceață fără margini mi-apasă răsuflarea
din când în când prin neguri mai bântuie fiorul
un suflet din adâncuri ți-așteaptă azi chemarea
e- atâta iarnă-n suflet, e-atâta ger, ninsoare
tu ești așa departe și nu-ți mai sunt în gânduri
la tâmple simt argintul, mă strânge a mirare
consoane și vocale îngheață drepte-n rânduri
degeaba strig, nu-i nimeni alături să-mi răspundă
și lacrima din urmă-mi îngheață în privire
nici soarele nu poate să ardă-ntr-o secundă
tristețea ce m-apasă, a cui rămân, iubire?
Iubire divină
nu poți să stăpânești un dor
din suflet singur izvorăște
nu cântărești nici cât fior
te-ncearcă, te pătrunde, crește
știi doar că trebuie să pleci
acum, speranța s-o-ntâlnești
te-nțeapă ghimpii pe poteci
nu-ți pasă, știi doar că iubești
tremură gândul c-o să vie
o întâmplare să susțină
că nu numai în poezie
iubirea poate fi divină
Dezlegare
sufletul mi-l oglindesc în apa în ciutură
aburi ies din apa clară ce te-mbie să o bei
peste cumpăna fântânii pomii reci se scutură
de înghețul iernii aspre și nu mai găsesc scântei
să aprind o vâlvătaie să-mi usuc simțirea toată
altfel pierd pe drum de gheață și ultimul ciob de dor
mi-a trecut timpul degeaba și mă simt abandonată
iar din lacrima ce curge pe obraz strâng un izvor
o speranță mă îndeamnă să culeg clipe din veac
să le țes pe o perdea, s-o așez acas pe grindă
iar din ierburile-nalte să-mi pot dăltui un leac
să petrec singurătatea peste -argintul din oglindă
chinuită de- un blestem fără unghiuri de-odihnire
îmi fac palmele căuș și un deget pun pe rană
cresc mirări pe așteptare și cerșesc de sus iubire
și cuvinte nerostite se apleacă spre icoană
simt pe păr o mângâiere, pulbere de cer albastră
tulburare peste toate amintirile de ieri
fără puncte cardinale, să deschidem o fereastră
să lăsăm singurătatea să se spargă în tăceri
pe orizontul de uitare dăltuiesc o galerie
și pe vatra cu speranțe, ascut lamă de cuțit
din consoane și vocale leac curat de poezie
torn în ciutura fântânii , îngerii să ți-i trimit
