Sări la conţinut

Cu sufletul în palme

februarie 16, 2020




O dimineață ca oricare altele, Maria privi prin geamul dormitorului afară, văzu o iarnă gri, rece și fără pic de zăpadă. Gândurile îi plecară razna , le mâna de la spate un suflet însingurat, trist, cu prea multe neîmpliniri scrise pe destin. Mintea nu-și înghițise încă gura de cafea, să poată depăși gândurile, așa că echilibrul ei interior se hâlția pe balanța acestui timp când jos, când sus. Intră în bucătăria micuță plină ochi cu tot felul de ustensile, puse apă în cafetieră, cafeaua și acum aștepta să simtă parfumul acela proaspăt al cafelei măcinate cum îi dă o stare de bine. După o gură de cafea, mintea începu să lucreze, puse pe stativul zilei faptele din ziua precedentă, le inventariază și le așeză cu grijă pe rafurile timpului trecut. Constată liniștită că și de data asta faptele bune atârnau mai mult în balanță. Rupse o bucățică din felia de pâine prăjită, doar ca să-și ia medicamentele, nu le putea înghiți cu apă. Inima îi făcuse probleme de la 20 de ani, un medic tânăr care venise în practică la cabinetul medical al întreprinderii, a examinat-o și i-a pus primul diagnostic care ar fi trebuit s-o îngrijoreze: suflu systolic de gradul II în evoluție. Tinerețea n-a lăsat-o să ia prea în serios acest diagnostic și-a văzut de viață așa cum facem fiecare dintre noi. Sunetul strident al alarmei telefonului strică această deplasare a minții în trecut și o aduse cu picioarele pe pământ. Trecu în dormitor, începu să se îmbrace pentru a merge la serviciu, se mai uită odată la ceas, nu voia să întârzie era tot timpul punctuală și n-ar fi dezmințit niciodată această afirmație. Deși în calendare e iarnă, temperaturile schimbă percepția omului despre natură. Maria nici nu mai știa cum să se îmbrace, luă din cuierul pom un fâș ușor cu glugă și plecă grăbită spre serviciu. Mergea întotdeauna pe jos, deși făcea o jumătate de oră. Doar așa putea să-și așeze gândurile, să le stivuiască pe categorii, să împartă pe cele pline de durere în mai multe locuri, dor mai puțin așa. Privirea îi alunecă pe șoseaua ce se desprindea parcă dintr-o curbă aproape la nouăzeci de grade și se întindea nestingherită până unde puteau ochii să vadă. Nicio mașină, parcă era sfârșit de lume. De sus un croncănit de ciori tulbură liniștea și –i arată Mariei că anotimpul în care s-a trezit azi, e iarna. Grăbi pasul, fabrica unde trebuia să ajungă se vedea deja. Aruncă hățurile gândurilor pe care încercase să le strunească iar ele evadară în universul ce se deschidea înaintea lor. O stare de bine puse stăpânire preț de o secundă pe sufletul Mariei, care nu mai pricepea nimic, dar nici nu-și mai punea întrebări, deoarece știa că ar fi cheltuit prea mult timp pentru răspunsuri. Opri cel mai frumos gând, unul înflorit deja, privi călimara cu senin a cerului și obligă mintea să-și deschidă agenda să ia notițe. Se potrivea pe această întâmplare un zbor ca o fâlfâire de aripi sănătoase, se întrezărea la orizont o poveste, apăsa pe obraz raze de soare ce voiau să coloreze dorințe rămase neîmplinite. Pleoapele ochilor căzură și închiseră seninul privirii Mariei. Când deschise ochii din nou se lovi parcă de un zid imens ce ascundea un suflet timid, sensibil, curat, ce încerca să-și oblojească rana ce sângera încă. Cuvintele lui au luat forma tăișului de sabie și au tăiat cu precizie exact acolo unde doare mai tare, acolo unde se repară mai greu. Orice cusătură ar face Maria, umbrele se vor scurge mereu și vor ocupa locul unde altădată era bucurie. O pală de vânt întoarsă parcă din alte timpuri, închise porțile universului ce fusese deschis pentru gândurile ei. Realitatea o trezi și-i arătă că ajunsese deja la serviciu. O altă zi își deschidea porțile…


Dantela nopții

februarie 15, 2020



seara
încet se lasă
și răsare luna
parcă primăvara
a venit la noi
cald, deși e iarnă
începe furtuna
stropii stau să cadă
peste amândoi


cerul
își deschide
dinspre nord fermoarul
iar pământul cere
apă ne-ncetat
căutăm în suflet
să găsim iubirea
prinsă-n calendarul
unui timp uitat


vino,
lasă vremea
să-și urmeze calea
când te țin de mână
zburăm în povești
îți aprind lumina
să găsești iubirea
fără ea, știi bine
n-ai cum să trăiești…



Fără tine nu pot

ianuarie 29, 2020

te-am simțit ca și-atunci, mai ții minte ce ani
am trăit amândoi, doar privindu-ne trist
n-am pus preț pe averi și n- am strâns prea mulți bani
împărțeam doar un suflet cu sclipiri de artist

cu emoție-n glas mai rosteam un cuvânt
mâna mea într-a ta tremura ne-ncetat
ne pierdeam într-un vis pe o pală de vânt
nici acum n-am scăpat de acel tremurat

încă simt cum mă arde un fior peste piept
ochii-nchid și plutesc înspre tine mereu
și știu sigur că vii, de aceea te -aștept
fără tine nu pot să trăiesc…să fiu eu

De ce?

ianuarie 29, 2020

eu nu voiam să pleci, dar ai plecat
erai așa un pic îngândurat
cu mâna nici un semn nu mi-ai făcut
și te-am pierdut iubire, te-am pierdut

și mi-ai fi fost doar tu îndeajuns
iar dorul meu n-ar fi rămas-ascuns
ar fi-nflorit ca florile de mai
și-aș fi crezut că viața îmi e rai

doar că n-a fost așa cum mi-am dorit
din doi doar unul singur a iubit
și-acum deja avem argint la tâmple
și așteptăm ceva… să se întâmple

poate că am noroc în altă viață
poate că mă deșteaptă-o dimineață
și-mi pune flori pe frunte-n loc de riduri
m-ajută să destram vechile ziduri

și te-am pierdut iubire, te-am pierdut
cu mâna nici un semn nu mi-ai făcut
erai așa un pic îngândurat
eu nu voiam să pleci, dar… ai plecat

Ița destinului

ianuarie 26, 2020

începe ziua mea cu tine,
oriunde merg și orice fac,
îmi ești în gând și-mi dai putere
și nu mi-e frică să desfac
oricare iță încurcată
ce se-ntrepune între noi,
simt focul tainic ce mă arde
și vrea să fim doar amândoi!

îmi pleacă gândul și destramă
orice-ntâmplare ce m-apleacă
mi-apare chipul tău în minte
și las durerile să treacă
iubirea ta azi mă hrănește
și doar în ea mă regăsesc
simt tot ce dorul tău mi-aduce
și-aș vrea să-ți spun ce mult iubesc

o rază pură-n dimineață
ce ochii-ți mângâie și-alină
tristețile le-arunc pe vânt
iar sufletu-l pun în lumină
să vezi cu ochii tăi, iubire
cât este de curat și viu
de când te-a cunoscut pe tine
nu mai trăiește în pustiu

Scrisori pe suflet

ianuarie 22, 2020

eu am crezut mereu că se cuvine
când sufletul te doare să suporți
să strângi din dinți, doar timpul să aline
să nu aștepți să se deschidă porți

când prea de mult, un munte te apasă
și-așa-i de greu cu sufletul fâșii
nu poți vedea că viața e frumoasă
când nu găsești pe drumuri bucurii…

nu mă desprind de tine, încă-mi ești
te simt aici, în partea stângă pus
mă luminezi când îmi descui povești
din răsărit și până la apus

și-așa de bine-mi e când uneori
mai simt că încă-ți sunt, că mă iubești
în fiecare zi îți scriu scrisori
și încerc să mă conving că le citești

Unde te-ai dus?

ianuarie 17, 2020

trec zile-n șir, nici nu mai știu

de e devreme sau târziu

cum să găsesc, când caut, cheia?

cum să privesc? sunt dor femeia

ce-și face armă din cuvânt

o mângâiere-legământ

ce are lacrimi pe retină

și nu-și găsește nicio vină

trec nopți în neguri înecate

trec și iluzii, spulberate

de gânduri ce nu te găsesc

să-ți spună cât de mult  iubesc

și-așteaptă să spui un cuvânt

pe-aripi de dor, pe-aripi de vânt

prin geruri  reci și viscoliri

prin teamă, umbre, amintiri

pierdute clipe trec și-atât

destinului țin de urât

de sus spre tine doruri cern

precum zăpezile se-aștern

o albă nea, dorință pură

ce-mi pune lacătul la gură

și câte-aș mai avea de spus

când ai plecat, unde te-ai dus