Lasă sufletul să simtă…

Lasă sufletul să simtă…

un aprilie cald ne îmbie timid să parcurgem tot drumul, să sărim peste zid și-n miresme de flori să-nălțăm iar altare iar în suflet curat să pictăm lampadare cu speranțe mai mari să-mplinim legământul și-n lumina din noi să sclipească cuvântul să fim buni, să trăim cum ne-nvață scriptura dintre noi să dispară, invidia… ura…eu vă chem, să fim toți, să deschidem o poartă și-mpreună mereu să găsim altă soartă Creatorul ne dă, doar să știm folosi bunătatea și mila, să-nvățăm a iubi orice floare ce-n suflet ne aduce sublim și ca ea, bucuroși, ce avem să-mpărțim s –aruncăm în abis, ura grea și minciuna și să dăm înzecit numai vieții arvuna primăvară în suflet, primăvară în gând înfloresc corcodușii, vișinarii pe rând frunze verzi se ridică, curioase spre cer de ești om nu poți ști al naturii mister te apleacă să vezi peste tot toporași în culoare se-opresc ai drumeților pași iar privirea te poartă înspre tot ce e verde bucuria pornește de-o refuzi, ea se pierde hai, în suflet curat, să pictăm lampadare și-n miresme de flori să-nălțăm iar altare să parcurgem tot drumul, să sărim peste zid cum aprilie cald ne îmbie timid…

Corcoduși ning petale, vișinari îndrăznesc, să deschidă spre lume, (să privească – gândesc), ochii lor puri și albi cu stamine gălbui, întind brațe spre cer , rugă spun Domnului, să le dea iar speranță și în sâmburi putere să rodească din nou pentru noi mângâiere. Merg desculță prin timp și mă bucur acum, de corăbii de vis, de cuvânt și de drum, de albastre mirări, de parfum acrișor și tot caut mereu să ascund al meu dor. Primăvară tu ești o crăiasă din cer, ce ne-aduci tuturor insomnii și mister, te iubim și te vrem lângă noi să rămâi, primăvară mi -aduci, dorul meu cel dintâi…Soarta mea e amară, ursitoarele-au spus, că purta-voi povară gândul meu nesupus, că voi merge pe-un drum înspre margini de-abis și-am nevoie mereu să mă apere-un vis. Timpul trece și lasă peste noi clipe iar, ziua trece și alta vine în calendar, corcoduși ning petale, vișinarii privesc omul ce nu mai știe să trăiască firesc…

Viață- drum cu pulbere

și trece clipa, vrem nu vrem, iar vine primăvara

un vânticel se plimbă-ncet , acum se lasă seara

dau pomii-n floare, ce splendori natura ne arată

și câtă liniște e-n noi, la fel ca altădată

un ciripit  ca un alai în zare se aude

pășesc cu teamă să nu stric culoarea ierbii crude

mi-e sufletul de tihnă plin și dorul nu-mi dă pace

că aș fi vrut să te alin, de-ai fi venit   încoace

să stăm pe-al prispei gând cu drag, să depănăm de toate

și să ne răsfățăm privind , minunile brodate

de primăvara ce-a venit și pentru noi azi cerne

doar bucurii peste tristeți , în clipele eterne

deodată trece -un nor răzleț  și-o stea văd lângă lună

iar gândul meu pleacă voios spre tine ca să-ți spună

că mai e timp de cheltuit pe armonii depline

că viața asta nu-i nimic, când  nu ești lângă mine

Fior pierdut

mă-ndepărtezi de tine și mă doare

e rana prea adâncă , sângerează

eu sufletul  l- am pus într-o scrisoare

 ți l-am trimis, nu știu ce mai urmează

nu-ți cer nimic, eu doar îți dăruiesc

și martor, Creatorul, doar el știe

cât de profund e dorul, cât iubesc

când  lacrima îmi vărs în poezie

și trece timpul clipă după clipă

iar ochii mei nu se opresc din plâns

cum o să zbor acum fără aripă

și unde dorul tău este ascuns ?

atâtea gânduri am trimis la tine

și -am tot sperat ca poarta să-mi deschidă

să țes în jurul tău drumul spre bine

dar m-am lovit de – un zid de cărămidă

pe care l-ai zidit să te-nconjoare

să nu mai pot să mângâi visul tot

unde să te găsesc? de ce mă doare?

din suflet n-am putere să te scot …

grădini de adrenalină  te îmbie

și vrei atâtea inimi să dezmierzi

rămân să scriu cu dorul … poezie

să-ți lumineze drumul când te pierzi

Descătușare

Viața mea nu a fost cum am vrut

și trăiesc  părăsită-n trecut

gândul meu călător a rămas

nicăieri nu mai face popas

părul meu pe la tâmple e nins

VORBA TA-  gândul meu a atins

ochii mei lăcrimează și-acum

când  poveri se adună pe  drum

Mai demult eram doi, eram tineri

și-ai plecat de acasă-ntr-o vineri

de atunci tot aștept să revii

să mă-ntrebi ce mai fac… vrei să știi ?

cum secunda tot trece mereu

și te- aștept, nu mi-e bine , mi-e greu

culeg clipe de timp în zadar

și le-nchid într-un tainic sertar

Așteptările toate mă dor

lacrimi curg de-au ajuns un izvor

nu mai caut prin lume nimic

un cuvânt ți-am trimis într-un plic

cu-o adresă greșită-n destin

și-aș fi vrut doar un pic să-mi alin         

dorul tot ce –a plecat într-o vineri

mai de mult când eram așa tineri

Omule,

Femeia de care vorbești

ți-a văzut sufletul cum este,

i-ar fi plăcut să o iubești

dar și să simți cât te iubește

până la cer și înapoi

în lacrimi și-a scăldat iubirea

și-ar fi dorit ca amândoi

să colindați nemărginirea

De ziua ta ea  îți dorește

să-ți împlinești atâtea vise

să poți simți cât te iubește

și nu în zboruri compromise

doar înălțimea să vă ție

când  nu sunteți legați în hamuri

iubirea va  rămâne vie

și înflorită sus pe ramuri

Tristețile să nu vă prindă

oricare clipă cheltuită

să deseneze-ntr-o oglindă

simțirea voastră împletită

cu-a lunii strălucire pală

 și cu a soarelui lumină

să îmbrăcați haine de gală

îmbrățișați fără de vină

Hai, omule, învață rostul

și nu te speria ușor

nu calcula la toate costul

când pentru tine curge  ,,DOR,,

de sus e dat să înțelegi

iubirea pură este rară

de ai puterea s-o alegi

ea nu va deveni povară

Fii blând, fii bun, fii iertător

alină-i rana când o doare

din când în când trimite-i dor

scris pe-o petală la o floare

și ai să vezi cum se revarsă

asupra ta râuri de miere

ce-s liniștesc inima arsă

și-o vindecă cu mângâiere

Mâine vine primăvara, sufletul să-ți fie plin de parfum și de culoare, cu o vorbă te alin  și-ți doresc numai iubire prinsă-n petale de flori, gânduri bune, fericire, în simțire doar fiori plini de-o bucurie-aparte pe care doar tu s-o știi, vine cel ce dăruiește și spre el  tu  poți să vii să primești simbolul care poartă-n el nemărginirea, zborul într-o altă lume -să descoperi cu privirea frumuseți ce-s ies în cale  , când în doi poți să privești, alb și roșu pe-o copertă de speranță ca-n  povești. Șnurul leagă împreună două suflete ce vor, să găsească –n astă lume o trăire-ntr-un fior stăpânit de-o energie vie, tandră, iubitoare, prețuiește-l de-l primești, poate fi o simplă floare, un trifoi cu patru foi, un coșar , o gâză mică, tu privirea înspre cel ce dăruiește ți-o ridică, mulțumește-i cu un zâmbet și c-o vorbă să-nțeleagă că îi dăruiești în schimb doar iubirea ta întreagă!

Un soare blând răsare lin mi se răstoarnă-n plete, tăcute umbre rătăcesc acum pe un perete, doar mie mi se pare oare că vine primăvara? Privesc cum buburuze ies la joacă până seara. În pomii goi seva tot urcă spre alte începuturi, hrănește mugurii cei noi cu blândele săruturi, întinerește un altoi ce drumul și-l croiește e-atâta liniște în tot ce sufletul iubește. În iarna ce-a trecut acum, bezmetică și tristă, mai toți am strănutat  covid în mască și-n batistă, în suflete pline de chin, aveam doar întrebarea, pe unde Doamne s-alergăm, cum să găsim cărarea? Nu ne răspunde Domnul azi, e liniște-n înalturi, iar oamenii doar puncte sunt n-au cum să facă salturi, doar sufletul din fiecare în rugă se –adâncește când  primăvara ce-a venit în ii se primenește. Începe flori a parfuma și a picta culoare pe câmpuri verdele ridică doar soarelui  altare și dintr-o dată vrem, nu vrem, natura iar învie, minunății împarte iar și lui , îmi dă și mie….Tăcute umbre rătăcesc acum pe un perete, un soare blând răsare lin și-mi strălucește-n plete!

Tu nu citești? distanța ce-o desenezi, omoară, aşa cum se sfârșește o iarnă-n primăvară, pustie-mi este clipa când vreau s-o-mpart la doi și lacrima ajunge să curgă în șuvoi.Azi, soarele, încearcă să crească-n ramuri muguri, e-un început în toate,dorințe ard în ruguri,sfiala mă cuprinde, surâsul blând mi-l fură și de singurătate mai fac încă o cură. Mă-ncearcă gânduri mute, uit zâmbetul pe buze şi-mi par de prea departe speranţele confuze, găsesc o bucurie rănită-între atele o vindec şi o mângâi, o depărtez de rele, îmi haşurez cu mir pe frunte riduri noi şi învelesc cu doruri iubirea pentru doi.

Mi-a spus măicuța într-o zi, că-n frunte îmi e scris destinul, eram copil și nu știam, ce-i fericirea sau suspinul, zglobiu, iubit de toți în casă, un răsfățat copil de țară, eu nu știam că viața asta poate fi tristă și amară. Am hoinărit fără vreo țintă, urcam cărări  cu serpentine și dintr-o dată ca-n poveste m-a trimis soarta către tine.Erai acolo, ochii tăi m-au fascinat, simțeam întâi o dulce caldă mângâiere, iar noaptea mea pe căpătâi era o zbatere , o forță ce mă-mpingea înspre neant,voiam să fiu mereu cu tine,dar cum să-ți spun? Mult prea înalt mi se părea acum pârleazul ce despărțea trăirea noastră, n-aveam curaj, mă ofileam precum o floare într-o glastră. Acum când am argint la tâmple și timpul –ncepe a se scurta, mă poartă gându-n tinerețe și mă trezesc la poarta ta, te văd la fel, deși destinul a nis  și pe-ale tale tâmple și așteptăm cuminți ca totul cum ne e scris să se întâmple.Oricât de mult ai ocoli, oricâte drumuri schimbi în viață, știi sigur, va veni o zi, o seară sau o dimineață în care vei lasa pe-aici tot ce ai strâns, nu iei nimic, doar sufletul urcă pe scară și se adună într-un plic ce-i arhivat de Dumnezeu în loc cu pace și verdeață și lași în urmă o trăire ce se va transforma în ceață. Mi-a spus măicuța într-o zi că-n frunte îmi e scrisă soarta, acuma știu și-aștept cuminte să văd cine deschide poarta….