Doamne,
Doamne,
Spiridon (Popescu) îți e prieten
de când ți-a scris poezie
te-a rugat să-i cruți copii
pe frumoasa lui soție
te-a rugat Doamne cu lacrimi
să-i mai lași în viață calul
să-i lași casa și livada
lângă suflet pus cavalul
pune-i vântu-ncet să-i cânte
să mai uite de durere
dă-i putere și dorință
de viață, (el n-o cere)
Doamne dacă-i ești prieten
cum te lauzi azi la vreme
dă-i albastrul dimineții
să-l picteze în poeme
dă-i putere să mai scrie
poezii despre iubire
și-un cântar să-i dai Înalte
să-l ascundă în privire
cu ochii să cântărească
viața până hăt departe
dă-i speranța, fericirea
și-ai să vezi că le împarte
Tăceri în liniștea dintâi
Poartă cuvintele pe care le scriu, încărcătura izvorâtă din sufletul meu încercat de vicisitudinile destinului, poartă versul meu trăirile ce n-au putut fi spuse niciodată, le închide în tabloul unui poem scris în fapt de seară și lasă cheia la vedere celor ce doresc să citească, să respire, să se regăsească, să accepte soarta și să învețe să trăiască după pofta inimii. Tace gândul meu, nu mai vrea să -și poarte emoția pe calea făurită de viață, nu mai dorește să întâlnească destinatarul pictat de soartă pe scrisoarea timbrată cu iubire, parfumată de vântul ce adie prin cămările florilor, furându-le polenul să-și făurească haină de lumină cu care să învelească visele omenești. Doar el-omul bun, a fost atâția ani locatarul gândurilor mele, încât mi se pare că este parte din sufletul meu, nu cred că aș putea vreodată să învăț să trăiesc fără el . Distanța care s-a așezat între noi, tulbură echilibrul pe care mi-l făurisem și în care visele se împlineau, era miniuniversul meu în care mă adăposteam de vâltorile destinului. Îl caut, îl chem mereu să-mi fie alături, să-mi învelească sufletul cu pledul dorințelor, să nu simt gerul suferinței, să nu simt tăișul neîncrederii, vreau să mă simt în siguranța respectului, devotamentului, sincerității. Acum mă devorează distanța, care nu se măsoară în km, ci în clipe care altădată erau perfecte, iar acum am nevoie de pașaport să pot trece vămi de sufet. Mă bântuie frica că voi pierde și acele puține amintiri pe care mi le-a lăsat în paharul umilinței, cresc cu grijă speranțe pentru mai târziu care să mă apere de furtunile sorții și perfectez un echilibru care să mă mențină pe linia de plutire a acestei cărări care se numește viață. In sufletul meu sunt fericită, am dăruit tot ce am avut de dăruit și n-am cerut nimic la schimb, am zâmbit, am respectat, am iubit cu patimă, am spus tot ce era de spus, am scris tot ce n-am putut spune, m-am rugat pentru înțelegere și am primit în schimb liniște. Mă bucur acum de liniștea de început de lume, în care nu se regăsește ura, chinul, îndoiala, nu se regăsesc întrebările și nu e nevoie să-ți dai răspunsuri care să te doară. Cobor cu grija femeii mature treptele labirintului interior și curăț de rugina unui trecut ce doare, ramurile care mai trăiesc, le ud din abundență cu iubirea strânsă și vreau să înflorească mugurii credinței că voi avea parte măcar de o picătură de sublim. Omule drag, când vei urca treptele desăvârșirii tale și vei descoperii uluit de înălțime că drumul înapoi e cădere, vei conștientiza rătăcirea, vei observa că ai rămas singur iar timpul nemilos care ți-a spus mereu,,carpe diem,, va zbura spre alte dimensiuni fără să-i pese.
Povestitorul
Fiecare dintre noi am cunoscut poveștile spuse în copilărie de bunici, părinți, sau citite mai târziu în cărți. Eu păstrez încă vii (în memoria unei femei mature), poveștile lui Ion Creangă, ce curgeau domol din sufletul unui copil ce locuia într-un om mare. Dar ceea ce vreau să vă dezvălui acum este faptul că povestitori asemeni lui Ion Creangă, încă mai există. Am fost binecuvântată de Dumnezeu, să cunosc un asemenea om, în fața căruia într-o liniște nepământească, ascultam povești despre orașul în care m-am născut, uitând câteodată să mai respir. Cu un accentuat spirit al realității, omul despre care vă vorbesc scotea la lumină locuri, oameni, fapte, întâmplări cere-i traversaseră destinul, de la care avusese ce să învețe sau la care a contribuit, rămânând în conștiința acestora ca o amintire deosebită pentru totdeauna.
Cine vrea să cunoască sufletul unui trăitor al Băileștiului, trebuie neapărat să citească scrierile acestui păstrător de amintiri, care a știut să coboare în adâncul sufletesc al concitadinilor săi, să le găsească setea de frumos, de libertate, de tradiții, de neam. Un foarte bun profesor de liceu, a condus destinul multor generații de elevi care astăzi sunt oameni cu care orașul se mândrește, a fost întotdeauna termenul de comparație, dorința de a-l urma, de a ajunge la fel ca el a acestor copii care-l considerau ca pe un părinte. De o modestie și o generozitate specifică poporului român , a știut să ridice ștacheta valorilor până la nivelul cel mai de sus și-a respectat înaintașii așa cum săruta mâinile muncite ale părinților la întoarcerea în vacanțe, în timpul studiilor. Cu amintirile scrise în cărțile sale, pictează un tablou al Băileștiului cu răbdarea unui pictor de cuvinte care vrea să dezvăluie realitatea fără înflorituri, am simțit în scrierile sale oamenii ce plecaseră de mult într-o lume mai buna, de parcă ar fi prezenți asemeni unor statui de ceară în perimetrul unei urbe uitată parcă în alte timpuri. Aș putea să scriu pagini întregi despre acest om cu părul puțin încărunțit, cu vorba repezită a olteanului get –beget, cu fața blândă și ochii luminoși care poartă iubirea de semeni la vedere, dar vă provoc pe dumneavoastră cititorii să descoperiți pe scriitorului băileștean Marian Pirnea în scrierile căruia vă veți recunoaște gena de români trăitori pe această bucată de pământ ce se cheamă România!
Mulțumesc domnule profesor Marian Pirnea, pentru liniile desenate de dumneavoastră pe cărările vieții, care m-au ghidat în devenirea a ceea ce sunt!
De ziua mea
ce-au trecut anii, Doamne, nu mai sunt cum am fost
am înțeles că viața și lumea au un rost
am înțeles că timpul nu vrea să stea pe loc
iar sorții, niciodată nu poți să-i ceri noroc
ce-au trecut anii, Doamne, cu bune și cu rele
cu bucurii, necazuri, cu toate ale mele
am semănat iubire în brazdă, pe poteci
am cimentat cuvinte, să poți citi, să treci
să duci cu tine versul, în suflet mângâiere
să pui, iar pe bucata de pâine pune miere
să îndulcești destinul, ca să-ți deschidă poarta
să nu te lupți în viață, să-ți fie blândă soarta
ce-i viața ? o fântână ce-o sapi să cauți apă
și nu-i la toți la fel, unii, o-ntreagă viață sapă
un strop de apă vie- ei caută-n zadar
și zilele și anii înscriu în calendar
e suferință, chin, speranța au pierdut
nu uită tinerețea lăsată în trecut
de aceea, eu vă spun, nu mai numărați banii
preț puneți pe iubire, contează numai anii
care-i petreci în tihnă, cu cel ce te iubește
și știe să ți-o spună, cu cel care trăiește
cu gândul doar la tine, îți este și îi ești
așa cum se întâmplă adesea în povești
Poem de jar
curge-n suflet nostalgia
ca un fir de gând subțire
mă apleacă sub magia
unei pete de iubire
ce-a căzut din înălțime
pe seninul din privire
tu nu ești aici cu mine
nici nu pot să-ți dau de știre
c-o să vină iară toamna
cristalină în pahar
și-o să poarte-n suflet, doamna
tot ce a primit în dar
primenește zile, nopți
le înscrie-n calendar
în parfum de struguri copți
să simți al Domnului, har
vreau poemul să te-mbie
să aluneci în neștire
să pătrunzi în poezie
să lași versul să respire
când lumină, când culoare
să-ți rămână amintire
când trimiți spre alinare
picătura de iubire
destin de mamă
au trecut anii, mamă,
tu ai îmbătrânit
ștergi lacrimi c-o năframă
de cât ai pătimit
așa e datul sorții
te naști, trăiești și mori
ai stat în fața porții
s-aștepți mereu scrisori
noi am plecat de-acasă
să ne-mplinim menirea
o soartă furtunoasă
păstrez în amintirea
copilei ca o floare
ce-a luat viața de umeri
și-a scuturat-o tare
ca tu anii să-i numeri
te bucuri când ne vezi
că suntem amândouă
vrei să ne-mbrățișezi
ai ochii plini de rouă
ne strigi și vrei mereu
să fim de tine-aproape
te rogi la Dumnezeu
cu lacrima pe pleoape
așa e datul sorții
te naști, trăiești și mori
ai stat în fața porții
s-aștepți mereu scrisori
au trecut anii, mamă,
tu ai îmbătrânit
ștergi lacrimi c-o năframă
de cât ai pătimit
bun, nebun
zdrențe de suflet, amintiri
răzbat într-un crâmpei de cer
iar strălucirea din priviri
se pierde-n zborul efemer
o Ană-n ziduri veșnic plânge
și iartă sufletul iubit
ce n-a știut că sare sânge
acolo unde a lovit
știu, îmi veți spune că-s nebună
că-n viață n-am nici un temei
că mă complac doar în furtună
și plâng degeaba ochii mei
dar câți din voi nebuni de dor
vă regăsiți azi în poeme
și-n lacrimi vă faceți izvor
să treceți puntea peste vreme
în mine strigă iar tăceri
și stă la pândă încrâncenarea
schimb ziua de-o încep, pe-un ieri
să nu mă prindă înserarea
simt sufletul cum îmi vibrează
la orice-atingere de mână
păstrez iubirea-n mine trează
chiar de nu suntem împreună
