Poem deschis

E toamna jumătate, mi-e tâmpla-ncărunțită dar nu vreau să mă las drept pradă iernii reci, îmi semăn iar speranțe în viața-mi obosită și urc cum pot o treaptă să văd pe-aici de treci. Azi mi-ai pictat pe suflet dorințe, bucurii și-aș vrea de poți, iubire, să-mi lași și-o mărturie, să simt cum trec vârtejuri de gânduri spre înalt,tot înflorind iar macii ce sângeră-n câmpie.Copleșitor momentul,mai tremur încă, ziua mi s-a părut că trece așa ca o secundă, te-aș fi oprit la mine să-mi povestești cum caii își plâng destinul tragic cu firea lor cea blândă. Privesc cum izvorăște din sufletul meu dorul, ce curge doar spre tine în ritmul lui firesc, se zbate-n cercuri tandre de maluri tot fiorul scriindu-ți pe lui unde cât pot să  te iubesc. Aștept să lași dorințe pe-a bucuriei cale, să vrei să se-mplinească cât încă mai mai e vreme, eu pregătesc speranțe în ii  duminicale și le trimit spre stele lumina să o  cheme. Îmi semăn iar speranțe în viața-mi obosită și urc cum pot o treaptă să văd pe-aici de treci, e toamna jumătate, mi-e tâmpla-ncărunțită dar nu mă las vreodată drept pradă iernii reci…!!!

Trăiește visul

pe când durerea trupu-mi apleca

mi-ai apărut în gânduri, era grea

povara ce-o purtam pe drumul meu

și n-am știu că Tu ești DUMNEZEU

n-am bănuit că mă țineai de mână

unde mergeam, eram doar împreună

și de voiam spre infnit să zbor

făceai orice să-mi fie mai ușor

și grija Ta era să-mi fie bine

cu cât zburam mai mult în înălțime

dar am simțit  că-n viață obosești

dacă nu poți în vise… să trăiești

Prea târziu

când mâna ți-am atins fluturii toți
au început să zboare în zigzag
fiori porneau s-alerge ca pe roți
și se opreau pe-al sufletului prag

tu n-ai simțit nimic, doar eu trudeam
să-i sap dorului meu un drum de vis
și multe ți-aș fi spus când ne priveam
dar n-avea nici un rost vreun compromis

nu vreau să duc cu mine o povară
ce prea mulți ani în suflet am purtat
acolo sus fi –va doar primăvară
și voi zbura cu sufletul curat

m-am resemnat demult, viața e dură
și nu la toți ne dă ce ne dorim
unii trăiesc doar pentru aventură
iar alții ne iubesc, când îi iubim

Dorul toamnei

revin la tine, toamnă, mi-s visele rebele
ne cunoscând ce vine, priveam numai spre stele
și n-am văzut apusul ce ruginea destine
trecuse-n graba mare, prin suflet pe la mine

se zbătea frunza-n vântul plecărilor spre moarte
privind asfaltul umed ce nu era departe
ar mai fi vrut să meargă pe-alei și serpentine
să mai găsească încă iubirea pentru sine

când toamna vieții trece, te vei trezi în iarnă
cu friguri și cu geruri, cu alb o să te cearnă
ți-e dor de primăvara care-a trecut orbește
și nostalgia vine …cine te mai iubește

cine îți mai aduce un fir de trandafir
trec zilele și anii, îi simt, nu mă mai mir
trecutul e departe, iar mâine-i viitor
ești lângă mine toamnă? ție-ți mai este dor?

Avertisment

te scrie întâmplarea cu creionul

pe lista cu plecări îndepărtate

nu mai auzi deloc la viață tonul

și clipe –ncep să-ți  fie numărate

dacă aștepți și luneci în vâltoare

e greu un munte să mai urci apoi

ești doar un punct în lumea asta mare

de pe tipsia zilei te șterg ploi

întoarce-te la suflet, ai scânteia

cu care să aprinzi vremuri  uscate

și caută prin timp, la ușă, cheia

ia-o  pe drumuri  lungi și neumblate

ca să revii de unde ai plecat

ai drumul tău, încă nu l-ai parcurs

încheie azi ce ai de numărat

și-ncepe al trăirilor iar curs…

A doua șansă

A doua șansă

când viața nu-ți oferă bucurii

nu sta în loc s-aștepți să treacă ploi

umbrela sorții învață cum s-o ții

și vei vedea o cale pentru doi

de cazi de sus în bezna unui vis

nu te-aștepta să îmbunezi destine

învață să dezlegi un compromis

ura, de mână, nu te poate ține

când dorul tău nu mai are răbdare

și simți că depărtarea te usucă

nu te gândi nicicum cu disperare

deși în suflet ai un dor de ducă

pe fruntea ta cresc lanuri de idei

încearcă să-nțelegi ce e scânteia

alege doar o cheie dintre chei

să vezi ce răbdătoare e femeia

la butoniera timpului trecut

am prin un gând de viață înflorit

și recunosc că eu n-am mai știut

să pregătesc și-un pat pentru dormit

dar vreau să-ți spun acum, nu mai târziu

că-n viață o greșeală se plătește

dar după ce plătești, las-o-n pustiu

revino-ți, rămâi demn și mulțumește

Scrisoare pe vânt

a venit toamna, măicuță,  ruginește iar  poiana

nopțile sunt reci acum, fir de iarbă nu mai crește

ce a rămas pe lângă garduri, mai paște acum Joiana

și nici lapte nu mai dă, nimic nu mai prisosește

picioarele mă dor tare când pe cer norii se-arată

mă mai dau cu spirt când am, mă mai leg cu vreun lipan

mă-ncearcă un junghi la spate, dar mă-ncing c-o pânză lată

și-oi mai duce-o de-o vrea Domnul, pe aici măcar un an

satul e tot cum îl știi, doar bătrânii mai lucrează

tinerii-au plecat cu toții, sunt argați la alți-n poartă

când  mai moare câte unul, numărul nu mai contează

nu poți să te lupți măicuță, când este vorba de soartă

am urcat în deal la cruce, să mai pui o lumânare

celor care au plecat în țărâna strămoșească

o tăcere te-nfioară, parcă-am simțit o chemare

știu că drumu-acolo duce, nimeni n-o să se mai nască

poate mă mai prindeți vie, de trec iarna ce-o să vină

să vă mângâi ochii, mamă,  tâmplele să vă sărut

și pe urmă m-o lua Domnul să mă poarte în lumină

mo-i ruga la EL de bine și-oi uita cât m-a durut

Nu pot să uit

simt o boare cum se lasă

mă apasă peste frunte

vine-o noapte-ntunecoasă

peste lucruri mari, mărunte

și încep încet să cadă

umbre, nu luciri de stele

gândurile stau grămadă

peste temerile mele

câte-un gând mai bun tresare

e rănit de-atâta frică

timpul stă în nemișcare

doar din când în când ridică

o speranță năruită

ce vrea să rămână vie

aș dori-o înflorită

să rămână mărturie

pe a vremii buturugă

sparg secundele și anii

îmi prind mâinile în rugă

nu-mi mai număr ca ieri banii

stau sfioasă în tăcerea

ce începe iar povestea

și încerc să-mi iau puterea

din minunile acestea

când mă prind iar zorii zilei

tot cu gândul dus departe

mâzgălesc  în josul filei

drumul care ne desparte

și presar iubire-n vântul

ce cutreieră destine

să cuprindă tot pământul

până-n inimă la tine

Orașul de mâine

pleacă vara supărată

nu prea i-a priit se pare

n-a văzut ca altădată

oameni veseli pe ponoare

n-a mai potrivit destine

de feciori și blânde fete

bucuriile, puține

prea curgeau pe îndelete

în duminici altădată,

ne strângeam pe Balasan

urbea o simțeam curată

creștea-n fiecare an

tinerii fără mașină

se-ntâlneau mergând agale

,,strada mare,, cu lumină

le era singura cale

azi, privești cum se deșiră

lucruri vechi, simțiri deșarte

și nimic nu ne mai miră

pleacă tinerii departe

Băileștiul se rărește

nu le pasă și nu-i doare

floarea de-o uzi, înflorește

doru-l scrii într-o scrisoare

vom pleca și noi la stele

altă lume se va naște

poate vor fi vremuri grele

dar noi nu le vom cunoaște

o urmă de lași, e bine

acolo unde trăiești

și-or mai aminti de tine

cei veniți prin Băilești

Dorință

am trupul obosit, Părinte
muncesc din greu prin țări străine
și ruga mea o-ndrept cuminte
înspre Înalt să mă aline
pe trup durerea simt și plâng
degeaba strig, n-auzi chemarea
suspinul mi-a rămas, îl strâng
și tot mereu caut cărarea

la poarta vieții să m-aducă
să număr ani, precum o clipă
s-alung tristețile ce-apucă
să-mi rupă pana din aripă
dă-mi mintea Omului , din urmă
înțelepciune dă-mi, lumină
prin mintea mea Te rog de scurmă
să nu-mi rămână nicio vină

arată-mi Doamne, iar izvorul
să gust un pic de apă vie
să urc Golgota cu piciorul
să mă întorc c-o mărturie
nu îmi doresc ani mulți povară
doar ochii mei cât pot să vadă
de Sus de tot cum se coboară
pe lumea toată o arcadă

cu noi fii Doamne-n zi măreață
ne dă povața ta –nțeleaptă
și ia-ne masca de pe față
trimite-ne pe calea dreaptă
să nu mai zăbovim orbește
prin neguri, du-ne în lumină
Cuvântul Tău astăzi rodește
în noi speranța Ta divină