Sări la conţinut

ianuarie 21, 2022
numărăm încă un an
ca o clipă și el trece
apa de pe Balasan
scânteiază curgând, rece
e și nu-i zăpadă
iarna a uitat să vie
numai ciorile grămadă
parcă-ngână o melodie
 
ger molatic  îndrăznește
să-ți mângâie azi obrazul
soarele cu dinți zâmbește
nu poate schimba macazul
lumea așa e făcută
anotimpurile vin
iarna asta e tăcută
nu scoate niciun  suspin
 
e ceva ce ne desparte
omul n-a dat socoteală
a uitat că  tot se -mparte
și a căzut în greșeală
nu a respectat cuvântul
scris acolo –n înălțime
s-a pierdut zburând ca vântul
și-au rămas numai ruine
 
 
iarnă cu sclipiri de rai
iartă-ne nelegiuirea
dacă ești aici, mai stai
pune-n suflet iubirea
învață-ne că nu știm
cum să prețuim pământul
să fim buni și să iubim
tot ce ne-a dăruit Sfântul
 

ianuarie 21, 2022
Aș fi vrut să-mi fii aproape, să-mi auzi cântând tot dorul, să-mi ștergi lacrima din pleoape și să-i limpezești izvorul, să-mi fii  numai bucurie, undă de cristal să-mi fii, să te scriu în poezie, iar în nopțile târzii, să –mi pui mâna căpătâi și să-mi povestești de toate, iar sărutul cel dintâi să-l simt iar, oare, se poate?
Port talazuri pe retină, umbrele nu mă-nspăimântă, știu că n-am nici strop de vină, gândurile-mi  se frământă, se dospesc pe îndelete, scot sublimul din chenare, iar consoanelor discrete le pictez pe coli altare, razele astrului zilei încălzesc încet făptura, desenez pe perna filei pentru tine uvertura.
Singură caut cărarea, nu e nimeni să-mi arate, ce departe-mi pare zarea nopților nenumărate, ard  iluzii primenite în cămăși noi de mătase, iar de sus ninge cu fulgii suferinței peste case, unde să-mi ascund trăirea s-o feresc de vânt și ploi, cât crește dezamăgirea pe-al necazului altoi?
Ochii care stau să plângă strâng tristețile din vreme, obosiți și plini de lacrimi, scriu destinului poeme, să-l înduplece să uite ce-a fost rău, umbrit de soartă  și-n albastrul dimineții să deschidă altă poartă, să primească strălucirea ce-au avut odinioară și să joace hora vieții pe altă coardă de vioară!

Gând poetului

ianuarie 21, 2022

De privești spre noi, poete, milă  ți-e de ce-am ajuns

Peste țară cade bruma, se aude numai plâns

Purtăm masca pe figură, frica ne ucide anii

Și vedem cum se adună din vaccinuri, astăzi, banii

Lumea toată nu mai știe unde să găsească drumul

Peste tot și peste toate se așează-n straturi scrumul

De ne vezi, poete, spune cum ne găsim rădăcina

Unde să ne poarte pașii, cine ne-aprinde lumina ?

De atâta întuneric rătăcim pe căi străine

Și doar sufletul mai poate să ajungă pân la tine

Dă-ne tu un semn, trimite steaua ta cea sclipitoare

Să o vadă și urmașii, să-i salveze din vâltoare

Doina ta cea pururi vie, să se-audă peste țară

S-alungăm de-a pururi  frica, ce-o purtăm de ani povară

Să-nălțăm iar tricolorul cum ne-au învățat străbunii

Să simțim iarăși puterea, suptă de la sânul mumii

‘’Fala noastră și mândria’’ cum spuneai în poezie

Să ridice națiunea, să țină speranța vie

Tu, Luceafăr ce străbați Universul, strigă tare

Să te-audă România, peste munți, ape, hotare

Și să semene-n pământul plin acum de mărăcini

Doar sămânța de-altădată, să ne-adunăm din străini

Și-mpreună mic și mare să eradicăm odată

Boala asta ce ne arde și să ștergem orice pată

Să nu lași ca, peste toate, să se-așeaze-n straturi scrumul

Și lumea să nu mai știe unde să găsească drumul

Noi vedem cum se adună din vaccinuri, astăzi, banii

Și purtând masca pe față, frica ne ucide anii

Peste țară cade bruma, se aude numai plâns

De privești spre noi, poete, dă-ne astăzi un răspuns…

seară așteptată

decembrie 5, 2021

eu nu am cui spune mamă
cine-n brațe să mă țină
tatăl nu m-a luat în seamă
m-a lăsat la o vecină

sunt prea mică să știu scrie
ce vreau moșu să-mi aducă
desenez pe o hârtie
și nu sunt deloc uitucă

vreau o singură păpușă
în pătuț lângă perete
și aș pune afar* la ușă
lustruite niște ghete

dar nu am și rău îmi pare
poate moșul n-o să vie
desenez pe o scrisoare
despre mine ca să știe

să nu uiți adresa noastră
ulicioara cu-o fântână
avem o ușă albastră
și spre tine întind o mână

o să te aștept pe prag
moșule poate-o să vii
și-o să-ți spun cu mare drag
foarte multe poezii

le-am învățat singurică
astă vară, stând pe prispă
nu-mi mai e așa de frică
lacrima-mi strâng în batistă

și mă rog mereu, mereu
poate vii, dar de uiți iară
vine Bunul Dumnezeu
și mă mângâie diseară

Vorbe

noiembrie 9, 2021
tu fetița mamei, care
ai plecat așa departe
să n-ai teamă de nimica,
când și când Domnul, împarte
lumea –n două, unii pleacă
alții își trăiesc destinul
unii sorb din fericire
alții se luptă cu chinul

noi, grija ți-am dus-o mamă,
până când ai crescut mare
n-am precupețit nimica
sufletul ți-e ca o floare
tu la rândul tău copilă,
să înveți pe toți de bine
și să scrii pe-a vieții filă
doar cu litere aldine

să rămână-n lume semne
urmele să se cunoască
sufletele bune, mamă
iarăși o să se mai nască
amintirea nu se șterge
pururi ea rămâne vie
ca un vers simțit în suflet
și nu-i scris pe o hârtie

taică-tău s-a dus la ceruri
și- oi pleca și eu, mămică,
că acesta-i rostul lumii
tu să nu rămâi cu frică
când de mână ești cu Domnul
El ți-arată drumul drept
și mă rog seară de seară
cât bate inima-n piept

să ai parte doar de bine
și lumea să te iubească
nu averea –i fericire
ci puterea omenească
luptă să-ți trăiești viața
doar în bucurii și pace
dă și altora lumină
în căsuțele sărace

lumea s-a schimbat, se vede
măști purtăm azi pe figură
focul ăsta ce ne arde
lasă-n urmă numai zgură
mă întreb cu grijă, mamă,
cum se-nvârte iar pământul ?
unde e înțelepciunea?
cum de ne uităm cuvântul?

îți lăsăm măicuță casa,
să ai unde să respiri
via toată și livada
grădina cu trandafiri
pașii noștri pe poteca
de la poartă la fântână
ca să simți când bate vântul
că mai suntem împreună…

Cum să găsesc marginile durerii

noiembrie 8, 2021

Pentru unii dintre noi vine timpul să cunoaștem toate fațetele durerii. Cei care s-au regăsit în această ipostază până acum mă înțeleg, celorlalți li se va părea doar o experiență  dătătoare de emoție, de empatie, de milă. Venim pe lume singuri și nu știm că viața, acest labirint al universului ne va purta în zbor sau în genunchi prin atâtea întâmplări. Primim la poarta destinului, fiecare dintre noi, dăruit de către  Creatorul Suprem câte un pachet. Nu cunoaștem conținutul, doar el Creatorul Atotputernic știe ce ne-a pus în frunte. Oricâte drumuri vom alege, pe oricare dintre ele ne vor purta pașii existenței noastre, mereu vom ajunge acolo unde ne este hărăzit. Nu m-am plâns niciodată de obstacolele apărute în cale, mi-am ascuns rănile și am încercat să le vindec în liniște și cu speranța că mâine îmi va fi mai bine. Am îndrăznit să cred că, dacă voi dărui iubire, voi putea să aleg grădinile în care cresc bucuriile lumii. M-am înșelat. Dezorientată acum de rana adâncă din suflet, privesc muntele de îndoială ce se ridică semeț în calea destinului meu și nu mă pot opri din a pune întrebări Ziditorului, întrebări a căror răspunsuri nu le voi putea afla decât atunci când trupul va deveni țărână iar sufletul se va ridica  și va aștepta la poarta cerului judecata din urmă. Până atunci  mă voi strădui să caut marginile durerii ce mă apasă, deși cred cu certitudine că nimeni nu le-a cunoscut vreodată. Secundele neiertătoare ale Timpului trec fără șovăire, ne apasă tristețile, purtăm cu noi poveri, deznădejdea ne predă mereu lecții, plecăm  fără să luăm nimic  și rămân după noi măștile purtate în timpul vieții, ochelari, pantofi, iubiri sprijinite în cârjele singurătăților…

Nu uit

noiembrie 8, 2021

se lasă seara încetișor,

lumini și umbre-n trena lor ,

acoperă iar cerul

și păsări zboară în zig zag,

adie vântul peste prag

parcă-ntărind misterul

tresaltă sângele în vene

și gânduri încolțesc, perene

să tricoteze dor

privesc la toate liniștită

nu pot să uit că sunt rănită

iar lacrimi curg izvor

o lună plină îmi zâmbește

arată cât de mult iubește

pe al său Soare pur

tristețea-n suflet a-ncolțit

și-altă speranță mi-a murit

închisă-ntr-un contur

lumini și umbre-n dans aprind

resturi de gânduri ce cuprind

atâtea amănunte

de tot ce-a fost îmi amintesc

ai fost și-mi ești tot ce iubesc

și scris mi-ai fost în frunte

noiembrie 8, 2021

Mă poartă pașii prin lume… Singuratic sufletul meu observă, privește cu ochii realității în care trăim cum ne pierdem identitatea, cum suferința pune stăpânire pe noi, cum alunecăm pe panta dezamăgirii fără să ne putem agăța măcar de un sâmbure de adevăr. Sălășluiește minciuna peste tot. Eșecul este prezent pretutindeni, iar bucuriile parcă au intrat în pământ. Încerc să ar cu speranța crescută în sufletul meu câmpiile existenței noastre să pot semăna iubirea de oameni, doar ea mai alină din când în când și dă sclipiri în întunericul ce ne-a cuprins.Neliniști, tăceri, dorințe, totul fără împlinire, fără glazura dulce a trăirilor cinstite, la locul lor. Unde vom ajunge? Către ce ne îndreptăm? Întrebări fără răspunsuri. Răspunsurile ar necesita timp de gândire, iar omenirea asta nu mai are, timp. S-au acumulat pe corpul fizic atât de multe poveri, iar virusul ucigaș călătorește invizibil prin prezentul nostru și ne obligă să nu ne mai gândim la viitor. Cine mai ascultă acum Ciocârlia lui George Enescu să-și umple sufletul de armonie ? Privim pe ecranele televizoarelor știrile ce ucid emoționalul din noi, suferim dar nu întindem mâna spre cel ce se găsește în nevoi, trecem nepăsători mai departe, uitând că destinul ne poate scrie numele pe lista tăcerii. Ne poartă pașii pe trotuarul aceluiași destin plin de suferință, observăm asta dar mergem mai departe. Unii dintre noi nici nu-și mai permit să crească speranțele vieții, hrana sufletului s-a terminat de mult. Obosiți de acest trai închis în clepsidra acestui timp, ștergem cu guma nerăbdării stratul de culoare ce ne duce către lumina cunoașterii. Încotro oameni buni ? Unde e fericirea ? Vom mai apuca primăvara bucuriei?

De ce-ai plecat

noiembrie 8, 2021
de prea mult timp
ard sentimente la focul mic
astăzi îmi ești,
mâine te caut , nu simți nimic
de-atâta dor
curg lacrimi calde pe flori de tei
aștept aici
poate te-nduri azi să mă iei
să colindăm
nemărginiri pe-aripi de vis
și să simțim
că iar zburăm prin Paradis
că între noi
e iar iubirea de la-nceput
că am uitat
tot ce-a fost rău și a durut
 
 
de prea mult timp
arde mocnit un sentiment
eu sunt aici
nu te zăresc, nu ești prezent
chiar ai uitat
cum ne plimbam sub clar de lună
pe cer sunt nori
ce prevestesc altă furtună
mi-e frig și dor
te vreau să-mi fii sprijin mereu
de ce nu vii?
unde-ai plecat ? drumul  ți-e  greu
pășii mă duc
doar către tine și mă trezesc
 gândul aleargă 
pe  suflet  scrie cât te  iubesc
 
 
și vremea trece,
anii se duc purtând spre cer
ce noi am strâns
și-am învelit într-un mister
ce bucurii
și ce speranțe s-au năruit
citește-n ochi
acolo scrie cât ne-am iubit
și ne-am pierdut
într-o tristețe, ce haină grea
am tot purtat
și am ascuns de lumea rea
doar o secundă
te vreau aici, hai, fă-mi un dar
ca-n univers
să văd  lumina ca pe un far
 

iunie 12, 2021

Eu mi-aș dori să nu-mi mai amintesc, de primăvara noastră de demult, mă arde un fior Dumnezeiesc când vocea ta la telefon ascult și lacrimi cad în cupa călimării, în care tocul zace ascultând, arvună în arginți aș da uitării de m-ar purta în brațe după gând. Am luat din viața asta doar puțin, rău n-am făcut la nimeni, niciun pas nu m-a purtat departe de destin și-acum numai o stramă mi-a rămas…o duc cum știu, apasă, mă apleacă și nu mai pot privi zorii cei noi, pe cine să întreb ce va fi mâine și eu și tu, vom fi feriți de ploi..? Ne trece timpul împărțit în clipe spre marginile-acestui univers, se-mpotmolește-n neguri, vrea să țipe, țintește taina ultimului vers ce îi așterne liniștea din seve ce curg adăpostite de cuvânt, iar tu înconjurat de-atâtea Eve, lași urme de iubire pe pământ. Balanța nu măsoară doar tăcere, tipsia-i plină, sunt speranțe, dor, sunt multe lacrimi și multă durere, dezamăgirea mea e un izvor și nu s-a scris vreodată în cuvinte, doar s-a simțit și știți că e așa, iubirea dintr-o inimă fierbinte îți dă în foc tot zațul la cafea…