Skip to content

Doamne,

august 20, 2018

 

 

Doamne,

Spiridon (Popescu) îți e prieten

de când ți-a scris poezie

te-a rugat să-i cruți copii

pe frumoasa lui soție

te-a rugat Doamne cu lacrimi

să-i mai lași în viață calul

să-i lași casa și livada

lângă suflet pus cavalul

pune-i vântu-ncet să-i cânte

să mai uite de durere

dă-i putere și dorință

de viață, (el n-o cere)

Doamne dacă-i ești prieten

cum te lauzi azi la vreme

dă-i albastrul dimineții

să-l picteze în poeme

dă-i putere să mai scrie

poezii despre iubire

și-un cântar să-i dai Înalte

să-l ascundă în privire

cu ochii să cântărească

viața până hăt departe

dă-i speranța, fericirea

și-ai să vezi că le împarte

Reclame

Tăceri în liniștea dintâi

august 19, 2018

 

Poartă cuvintele pe care le scriu, încărcătura izvorâtă din sufletul meu încercat de vicisitudinile destinului, poartă versul meu trăirile ce n-au putut fi spuse niciodată, le  închide în tabloul unui poem scris în fapt de seară și lasă cheia la vedere celor ce doresc să citească, să respire, să se regăsească, să accepte soarta și să învețe să trăiască după pofta inimii. Tace gândul meu, nu mai vrea să -și poarte emoția pe calea făurită de viață, nu mai dorește să întâlnească destinatarul pictat  de soartă pe  scrisoarea timbrată cu iubire, parfumată de vântul ce adie prin cămările florilor, furându-le polenul  să-și făurească haină de lumină cu care să învelească visele omenești. Doar el-omul bun, a  fost atâția  ani locatarul gândurilor mele, încât mi se pare că este  parte din sufletul meu, nu cred că aș putea vreodată să învăț să trăiesc fără el . Distanța care s-a așezat între noi, tulbură echilibrul  pe care mi-l făurisem și în care visele se împlineau, era miniuniversul meu în care mă adăposteam de vâltorile destinului. Îl caut, îl chem mereu să-mi fie alături, să-mi învelească sufletul cu pledul dorințelor, să nu simt gerul suferinței, să nu simt tăișul neîncrederii, vreau să mă simt în siguranța respectului, devotamentului, sincerității. Acum mă devorează distanța, care nu se măsoară în km, ci în clipe  care altădată erau perfecte, iar acum am nevoie de pașaport să pot  trece vămi de sufet. Mă bântuie frica că voi pierde și acele puține amintiri pe care mi le-a lăsat în paharul umilinței, cresc cu grijă speranțe pentru mai târziu care să mă apere de furtunile sorții  și perfectez un echilibru care să mă mențină pe linia de plutire a acestei cărări care se numește viață. In sufletul meu sunt fericită, am dăruit  tot ce am avut de dăruit și n-am cerut nimic la schimb, am zâmbit, am respectat, am iubit cu patimă, am spus tot ce era de spus, am scris  tot ce n-am putut spune, m-am rugat pentru înțelegere și am primit în schimb liniște. Mă bucur acum de liniștea de început de lume, în care nu se regăsește ura, chinul, îndoiala, nu se regăsesc întrebările și nu e nevoie să-ți dai răspunsuri care să te doară. Cobor cu grija femeii mature treptele labirintului interior și curăț de rugina unui trecut ce doare, ramurile care mai trăiesc, le ud din abundență cu iubirea strânsă  și vreau să înflorească mugurii credinței că voi avea parte măcar de o picătură de sublim. Omule drag, când vei urca treptele desăvârșirii tale și vei descoperii uluit de înălțime că drumul înapoi e cădere, vei conștientiza rătăcirea, vei observa că ai rămas singur iar timpul  nemilos care ți-a spus mereu,,carpe diem,, va zbura spre alte dimensiuni fără să-i pese.

 

Povestitorul

august 19, 2018

 

Fiecare dintre noi am cunoscut poveștile spuse în copilărie de bunici, părinți, sau citite mai târziu în cărți. Eu păstrez încă vii (în memoria unei femei mature), poveștile lui Ion Creangă, ce curgeau domol din sufletul unui copil ce locuia într-un om mare. Dar ceea ce vreau să vă dezvălui acum este faptul că povestitori asemeni lui Ion Creangă, încă mai există. Am fost binecuvântată de Dumnezeu, să cunosc un asemenea om, în fața căruia într-o liniște nepământească, ascultam povești despre orașul în care m-am născut, uitând câteodată să mai respir. Cu un accentuat spirit al realității, omul despre care vă vorbesc scotea la lumină locuri, oameni, fapte, întâmplări cere-i traversaseră destinul, de la care avusese ce să învețe sau la care a contribuit, rămânând în conștiința acestora ca o amintire deosebită pentru totdeauna.
Cine vrea să cunoască sufletul unui trăitor al Băileștiului, trebuie neapărat să citească scrierile acestui păstrător de amintiri, care a știut să coboare în adâncul sufletesc al concitadinilor săi, să le găsească setea de frumos, de libertate, de tradiții, de neam. Un foarte bun profesor de liceu, a condus destinul multor generații de elevi care astăzi sunt oameni cu care orașul se mândrește, a fost întotdeauna termenul de comparație, dorința de a-l urma, de a ajunge la fel ca el a acestor copii care-l considerau ca pe un părinte. De o modestie și o generozitate specifică poporului român , a știut să ridice ștacheta valorilor până la nivelul cel mai de sus și-a respectat înaintașii așa cum săruta mâinile muncite ale părinților la întoarcerea în vacanțe, în timpul studiilor. Cu amintirile scrise în cărțile sale, pictează un tablou al Băileștiului cu răbdarea unui pictor de cuvinte care vrea să dezvăluie realitatea fără înflorituri, am simțit în scrierile sale oamenii ce plecaseră de mult într-o lume mai buna, de parcă ar fi prezenți asemeni unor statui de ceară în perimetrul unei urbe uitată parcă în alte timpuri. Aș putea să scriu pagini întregi despre acest om cu părul puțin încărunțit, cu vorba repezită a olteanului get –beget, cu fața blândă și ochii luminoși care poartă iubirea de semeni la vedere, dar vă provoc pe dumneavoastră cititorii să descoperiți pe scriitorului băileștean Marian Pirnea în scrierile căruia vă veți recunoaște gena de români trăitori pe această bucată de pământ ce se cheamă România!
Mulțumesc domnule profesor Marian Pirnea, pentru liniile desenate de dumneavoastră pe cărările vieții, care m-au ghidat în devenirea a ceea ce sunt!

De ziua mea

august 14, 2018

 

 

ce-au trecut anii, Doamne, nu mai sunt cum am fost

am înțeles că viața și lumea au un rost

am înțeles că timpul nu vrea să stea pe loc

iar sorții, niciodată nu poți să-i ceri noroc

ce-au trecut anii, Doamne, cu bune și cu rele

cu bucurii, necazuri, cu toate ale mele

am semănat iubire în brazdă, pe poteci

am cimentat cuvinte, să poți citi, să  treci

să duci cu tine versul, în suflet mângâiere

să pui, iar pe bucata de pâine pune miere

să îndulcești destinul, ca să-ți deschidă poarta

să nu te lupți în viață, să-ți fie blândă soarta

ce-i viața ? o fântână ce-o sapi să cauți apă

și nu-i la toți la fel, unii, o-ntreagă viață  sapă

un strop de apă vie- ei caută-n zadar

și zilele și anii înscriu în calendar

e suferință, chin, speranța au pierdut

nu uită tinerețea lăsată în trecut

de aceea, eu vă spun, nu mai numărați banii

preț  puneți pe iubire, contează numai anii

care-i petreci în tihnă, cu cel ce te iubește

și știe să ți-o spună, cu cel care trăiește

cu gândul doar la tine, îți este și îi ești

așa cum se întâmplă adesea în povești

 

Poem de jar

august 12, 2018

 

 

curge-n suflet nostalgia

ca un fir de gând subțire

mă apleacă sub magia

unei pete de iubire

ce-a căzut din înălțime

pe seninul din privire

tu nu ești aici cu mine

nici nu pot să-ți dau de știre

 

 

c-o să vină iară toamna

cristalină în pahar

și-o să poarte-n suflet, doamna

tot ce a primit în dar

primenește zile, nopți

le înscrie-n calendar

în parfum de struguri copți

să simți al Domnului, har

 

vreau poemul să te-mbie

să aluneci în neștire

să pătrunzi în  poezie

să lași versul să respire

când lumină, când culoare

să-ți rămână amintire

când trimiți spre alinare

picătura de iubire

 

 

 

destin de mamă

august 5, 2018

 

au trecut anii, mamă,

tu ai îmbătrânit

ștergi lacrimi c-o năframă

de cât ai pătimit

așa e datul sorții

te naști, trăiești și mori

ai stat în fața porții

s-aștepți mereu scrisori

noi am plecat de-acasă

să ne-mplinim menirea

o soartă furtunoasă

păstrez în amintirea

copilei ca o floare

ce-a luat viața de umeri

și-a scuturat-o  tare

ca tu anii să-i numeri

te bucuri când ne vezi

că suntem amândouă

vrei să ne-mbrățișezi

ai ochii plini de rouă

ne strigi și  vrei mereu

să fim de tine-aproape

te rogi la Dumnezeu

cu lacrima pe pleoape

așa e datul sorții

te naști, trăiești și mori

ai stat în fața porții

s-aștepți mereu scrisori

au trecut anii, mamă,

tu ai îmbătrânit

ștergi lacrimi c-o năframă

de cât ai pătimit

bun, nebun

august 3, 2018

 

zdrențe de suflet, amintiri

răzbat într-un crâmpei de cer

iar strălucirea din priviri

se pierde-n zborul efemer

o Ană-n ziduri veșnic plânge

și iartă sufletul iubit

ce n-a știut că  sare  sânge

acolo unde a lovit

știu, îmi veți spune că-s nebună

că-n viață n-am nici un temei

că mă complac doar în furtună

și  plâng degeaba ochii mei

dar câți din voi nebuni de dor

vă regăsiți azi în poeme

și-n  lacrimi vă faceți izvor

să treceți puntea peste vreme

în mine strigă iar tăceri

și stă  la pândă încrâncenarea

schimb ziua de-o încep, pe-un ieri

să nu mă prindă înserarea

simt sufletul cum îmi vibrează

la orice-atingere de mână

păstrez iubirea-n mine trează

chiar de nu suntem împreună