Vrem lumină-n întuneric, ne-a ajuns atâta teamă, stăm la poarta sorții triste și sperăm că ne mai cheamă câte-un dram de fericire în Siberii înghețate și-ndrăznim să schimbăm ritmul melodiilor trucate. Unduiesc spre noi neliniști, ne îneacă în  răbdare, până unde putem duce acest semn de întrebare. Cine-n lumea asta mare ce rămâne tot confuză, poate urmări iar calea să descopere o muză, care ne-amăgește iată, cu-ale sale falduri triste, iar trezirea ne aduce lacrimi grele în batiste. Tresărim când bate vântul de schimbare , de iubire și nu îndrăznim să facem pasul spre o potrivire-n gânduri ce ne poartă astăzi spre o poartă către bine, de ce nu urcăm o scară spre speranța care vine? Iau cât pot din neputință și arunc spre –abis durerea și privesc cum se destramă ca o țandără averea, ce-am dosit-o prin unghere de destin înlănțuit,  unde să descopăr Doamne,  cât mai avem de iubit? Așteptăm pe prispa veche a acestui an năprasnic să primim în mâna-ntinsă, nu vedem că e zadarnic, dacă scoatem la vedere sufletul plin de iubire, Universul ne împarte tot ce vrem, cu dăruire. Primenește așternuturi de iubire pentru OM și –ai să  vezi cum îți rodește sufletul precum un pom, prinde mână ce  se-ntinde către tine cu respect și descoperă cum bate c-un alt ritm inima-n piept.

Și vine sărbătoarea de Crăciun, noi așteptăm cu toții iar un dar, de vrei să-mi dai ceva, omule bun,trimite –mi gândul tău prins în chenar, să-mi spună când împarți o bucurie, cu lumea toată care-o întâlnești, că-mi dai o părticică numai mie, să simt cumva că încă mă iubești.

Eu pentru tine-am tors fior de dor și –am scris poeme-n litere aldine, te-aștept înfrigurată în pridvor cu sufletul ce vrea să te aline, măcar în gând cu mine vreau să zbori spre alte lumi necunoscute încă și să simțim cum ne pătrund fiori, lăsându-ne  în vraja lor adâncă.

În zori de zi, de mână să plutim pe –oceanele de dor și bucurie,când amândoi speranța întâlnim și  construim  castele-n poezie, să ningă peste noi cu alb de vis, să nu simțim ninsoarea de la tâmple, de când ne știm, nimic nu ne-am promis, lăsăm viața  cum vrea să se-ntâmple , vom prețui mereu oricare clipă în care tu vei fi, voi fi și eu îmbrățișați pe-a timpului aripă și binecuvântați de Dumnezeu.

Vin sărbătorile dar nu ca altădată,vom sta închiși în cuști de neputință, ne vom păstra simțirea  tot curată, dar vom lupta cu măști spre biruință, vom trece împreună  peste toate, iubirea  va fi  farul de pe mal, din drumul nostru nu ne vom abate, vom merge împreună spre final.

Ție

Eu tot aștept o șoaptă să mă cheme, să simt că-mi ești aproape, pământene, să nu te caut singură prin vise și să găsesc ferestrele închise. De prea mulți ani o lacrimă îmi pică și-n nopți târzii îmi arde-o lampă mică, nu îndrăznesc în neguri să mă pierd, vocale și consoane eu dezmierd, să le trimit apoi, spre tine iar, să-mi deseneze drum prin calendar.Tristeți mă-ncearcă și tăceri amare când tu nu ești să-mi lași în buzunare, un petic de lumină din privire, să-mi lumineze gânduri și-n neștire să mă transform cu tot ce-n suflet am, în roua care cade de pe ram, să prind puteri, să mă desprind, să zbor, prin suflet să-ți pictez un cald fior, să te trezești iubind în dimineață, îți dăruiesc azi restul meu de viață.Ascultă-mi dacă poți astăzi chemarea, privesc spre cer, se lasă înserarea, perdeaua nopții –luna-ntinsă o ține, să pot fugi cu gândul iar la tine, s-aștern patul curat numai de flori, să nu visezi doar recile ninsori, să-ți fi cald aș vrea, să-ți fie bine, așa cum cum simt când ești în gând la mine.

Te voi uita

nu-mi mai vorbești,

ai alte gânduri,

ții sufletul închis cu cheia

iar la ferestre ai  pus perdele

ce-acoperă  simțirea vie

am înțeles ce se întâmplă,

știu ce-am pierdut, rămân femeia

ce-și duce liniștită crucea

spre o întindere pustie

poate-am greșit gândind că viața

poate să fie și frumoasă

și am sperat că visurile,

aproape toate se-mplinesc

aveam un scop, venind pe lume,

am pus un pom, mi-am făcut casă

și am tot scris fără-ncetare

pe orice frunză ,,te iubesc,,

azi chem uitarea la fereastră,

ea știe vindeca o rană

și poate mâine  în lumină,

de umbre voi uita subit

îmi sterg de lacrimi și durere

destinul și cos pe năframă

doar bucuria și speranța

să pot  uita că… te-am iubit

Vina de-a fi

te tot aștept de ieri să vii,

să nu-mi lași clipele pustii,

să înțelegi fiorul

am plâns că nu voiai să-mi fii,

un tril voios de ciocârlii

ca să-mi astâmperi dorul

iluzii reci strâng în sertar,

când tu te-arăți așa de rar,

să-mi luminezi destinul

pictez pe pânze de-mprumut,

doar melodii ce m-au durut

s-alung din suflet chinul

aleg din întâmplări  păreri

și las în urmă doar un ieri,

ce  înfășoară visul

și plec absentă pe cărări,

tot căutând în călimări

ceva s-acopăr scrisul

să pot păstra doar un mister,

ce-mparte  timpul efemer

în clipe de lumină

în mintea mea să construiesc

iluzia că te iubesc

fără să am vreo vină

poate că nu îți sunt în gând

de nu – mi trimiți un singur rând

să știu ce-n suflet scrii

și mă deștept adeseori

fără răspuns la întrebări

atunci când nu mai vii

eu încă mai visez  că  noi

vom împărți totul la doi

închiși doar într-o sferă

și vom trăi în veșnicii

atât de multe bucurii

să-ncapă într-o eră

Calea vieții

În pădurea de aramă,

fulgii moi și albi se-așează

curge-o lacrimă-n maramă

iarna mă cronometrează

Urc iar munții vieții mele

și cobor apoi în văi

simt picioarele-n atele

când mă văd în ochii tăi

Ești cu mine, mă susții

să nu cad în niciun hău

și de când eram copii

mi-ești în suflet  tot mereu

Vine iarna peste toate

 noi avem argint la tâmple

te întreabă și socoate

ce va fi – o să se întâmple

Te voi uita

nu-mi mai vorbești,

ai alte gânduri,

ții sufletul închis cu cheia

iar la ferestre ai  pus perdele

ce-acoperă  simțirea vie

am înțeles ce se întâmplă,

știu ce-am pierdut, rămân femeia

ce-și duce liniștită crucea

spre o întindere pustie

poate-am greșit gândind că viața

poate să fie și frumoasă

și am sperat că visurile,

aproape toate se-mplinesc

aveam un scop, venind pe lume,

am pus un pom, mi-am făcut casă

și am tot scris fără-ncetare

pe orice frunză ,,te iubesc,,

azi chem uitarea la fereastră,

ea știe vindeca o rană

și poate mâine  în lumină,

de umbre voi uita subit

îmi sterg de lacrimi și durere

destinul și cos pe năframă

doar bucuria și speranța

să pot  uita că… te-am iubit

Poem deschis

E toamna jumătate, mi-e tâmpla-ncărunțită dar nu vreau să mă las drept pradă iernii reci, îmi semăn iar speranțe în viața-mi obosită și urc cum pot o treaptă să văd pe-aici de treci. Azi mi-ai pictat pe suflet dorințe, bucurii și-aș vrea de poți, iubire, să-mi lași și-o mărturie, să simt cum trec vârtejuri de gânduri spre înalt,tot înflorind iar macii ce sângeră-n câmpie.Copleșitor momentul,mai tremur încă, ziua mi s-a părut că trece așa ca o secundă, te-aș fi oprit la mine să-mi povestești cum caii își plâng destinul tragic cu firea lor cea blândă. Privesc cum izvorăște din sufletul meu dorul, ce curge doar spre tine în ritmul lui firesc, se zbate-n cercuri tandre de maluri tot fiorul scriindu-ți pe lui unde cât pot să  te iubesc. Aștept să lași dorințe pe-a bucuriei cale, să vrei să se-mplinească cât încă mai mai e vreme, eu pregătesc speranțe în ii  duminicale și le trimit spre stele lumina să o  cheme. Îmi semăn iar speranțe în viața-mi obosită și urc cum pot o treaptă să văd pe-aici de treci, e toamna jumătate, mi-e tâmpla-ncărunțită dar nu mă las vreodată drept pradă iernii reci…!!!

Trăiește visul

pe când durerea trupu-mi apleca

mi-ai apărut în gânduri, era grea

povara ce-o purtam pe drumul meu

și n-am știu că Tu ești DUMNEZEU

n-am bănuit că mă țineai de mână

unde mergeam, eram doar împreună

și de voiam spre infnit să zbor

făceai orice să-mi fie mai ușor

și grija Ta era să-mi fie bine

cu cât zburam mai mult în înălțime

dar am simțit  că-n viață obosești

dacă nu poți în vise… să trăiești

Prea târziu

când mâna ți-am atins fluturii toți
au început să zboare în zigzag
fiori porneau s-alerge ca pe roți
și se opreau pe-al sufletului prag

tu n-ai simțit nimic, doar eu trudeam
să-i sap dorului meu un drum de vis
și multe ți-aș fi spus când ne priveam
dar n-avea nici un rost vreun compromis

nu vreau să duc cu mine o povară
ce prea mulți ani în suflet am purtat
acolo sus fi –va doar primăvară
și voi zbura cu sufletul curat

m-am resemnat demult, viața e dură
și nu la toți ne dă ce ne dorim
unii trăiesc doar pentru aventură
iar alții ne iubesc, când îi iubim