Șoapte pierdute

e prea târziu de spus povești
,,e lung pământul, ba e lat…,,
spune-mi te rog, pe unde ești?
și ce ținut să mai străbat…?
de-un an colind înalții munți
cu apele cobor la vale
peste prăpastii înnod punți
colțuri de stâncă-mi stau în cale

dar nu mă las pradă tăcerii
toată durerea o îndur
deși amar mi-e gustul mierii
sparg zidurile dinprejur
și caut poarta către lume
cheia iubirii e la mine
încep a te striga pe nume
puterile cât m-or mai ține

în colțul minții pun lumină
pe drumul drept să merg mereu
și nu mă știu să am vreo vină
pân* te-oi găsi, m-oi pierde eu
luceferi ce-se aprind în noapte
tristeților le pun cătușe
mi-e dor de ale tale șoapte
și-mi însemn drumul cu cenușe

de-un an colind înalții munți
cu apele cobor la vale
peste prăpastii înnod punți
colțuri de stâncă-mi stau în cale
spune-mi te rog, pe unde ești?
și ce ținut să mai străbat
de atâta drum cred în povești …
și-i lung pământul, e și lat…

Ție…

Tu ai plecat acolo SUS și drumul nu l-ai însemnat,
degeaba caut un răspuns, ce a fost scris s-a ntâmplat,
 furtuni  de gânduri mă –nconjor, sufletu-mi tremură de frig
cui să trimit atâta dor și-n care zări să te mai strig ???
cui să-i spun astăzi ,,la mulți ani,,?, și-n brațe pe cine să strâng?
cât ața vieții m-o mai ține, noapte și zi,  întruna… plâng!

Dă-mi un semn

mă rog la Dumnezeu să-ți fie bine
mă rog la Dumnezeu să simți un pic
când gândurile mele o să te cheme
să-ți dea iubirea toată într-un plic

distanța asta mare mă omoară
te caut peste tot, nu te găsesc
un gând trimite-mi, simt cum mă-nfioară
la mine-n suflet vreau să îl opresc

își cântă cucul numele în zori
și dorul meu e obosit de drum
culeg un strop de rouă de pe flori
și spăl cu el distanțele de fum

nu ești… nu simți cum inima îmi bate
că n-am putut la mine să te-opresc ?
plătesc acum destinului iar rate
că mi-am permis prea mult să te iubesc…

singură

Dau tristețea mea pe-o bucurie, una mică pentru suflet pur și întreb cine poate să știe, cum să-i fac iubirii un contur să o țin o clipă pentru mine , să n-o irosesc  prin ploi prea reci, scriu vocale-n litere aldine și le semăn pe lângă poteci, să-nflorească doar cuvinte bune cu parfum de micșunea târzie să le simtă azi întreaga lume virtual sau scrise pe-o hârtie.
Își dezleagă băierile cerul, lasă stropii mari să cadă-n voie, cum poți desluși acum misterul ce-l ascunde –o arcă a lui Noe , prea puține puncte cardinale am atins cu visul unor îngeri, urc un munte și cobor o vale dar acolo sunt prea multe plângeri,  scrise cu creioane de lumină pe o umbră de sfântă cetate  și mă-ntreb din nou de am vreo vină de sufletul tău nu se abate?
Primăvara  înverzește  tot, înfloresc pe drumuri corcodușii, de-aș putea  din gânduri să te scot  și  să te oprești  în tocul ușii, să-mi zâmbești  cum o făceai odată, anii nu pot  să-i    întorc din drum, doar din când în când mi se arată , nălucire albă ca un fum ce –mi aduce –n dar numai  iluzii prin păduri  de suferințe-albastre, cer la înalțime trei perfuzii  să-și revină gândurile noastre .
Simt durere mare-n partea stângă, inima parcă îmi face semn, că neștiutoare trec pe  lângă o icoană sfântă dintr-un lemn și nu prețuiesc clipele pline de trăiri ce sufletul  îmbată și spre malul vieții trec străine amintiri ce ard sclipind pe  vatră, uluită sunt  și n-am repere , înspre ce să mă îndrept acum, un destin plutește în mistere, eu rămân iar singură pe drum…
 

ALINARE

Răbdarea mea s-a terminat și caut umbra unui vis, n-ai lăsat semn când ai plecat și ai uitat ce mi-ai promis, încă aștept să-nmugurești  acum pe-o ramură de măr și parcă simt o adiere de vânt nebun în al meu păr… mi s-a părut, sufletu-mi plânge că nu mă poți strânge la piept, în fața mea sunt două drumuri și eu nu știu care e drept, alunec singură-n vâltoare, doar cu privirea mă agăț de –a vieții stâncă  și ce  doare… dar și durerea o  învăț ! Sunt silitoare ca la școală, nu uit nimic și-mi notez tot, aș vrea răspuns la o-ntrebare – din suflet cum pot să te scot? Am obosit  cosind mereu ale destinului  himere, pe căi ferate hoinăresc și mă opresc doar bariere de suferință, chin, necaz  și nimeni parcă nu mă  vede, cine să-mi spună ce macaz să schimb, când  lumea  nu mă crede? Încerc  iar cumpăna fântânii  cu apă rece, pură, clară și vreau să curăț de rugină o soartă tristă și amară, știu sigur, mâine-i altă zi  și soarele iarăși răsare, de am noroc v-a-nmuguri pe ram de măr o altă  floare… mai  am un suflet lângă mine ce viața mea o mai alină, până când timpul se sfârșește și voi porni înspre lumină!

Dorință

eu îmi doresc o primăvară, cum aveam noi odinioară

să zburde mieii pe câmpie și toate florile să-nfloară

să curgă leneș un izvor din muntele ce l-a născut

ciobanii turmele să-și ducă, printre coclauri la păscut

să înflorească corcodușii, cu albul florilor să-mbie

albinele și fluturi palizi, să crească verdele-n câmpie

să ciripească păsărele, cântecul lor să ne adune

și câte-o ploaie să ne-arate pe cer dorințele străbune

cine-a uitat pe lume rostul? cine ne-a șters de tot mândria?

ce anotimpuri defilează acum prin toată România

mai marii lumii –ncep conflicte, ne fură sufletul din noi

pământul cât să mai suporte…noi vrem doar pace , nu război

acestui veac i-am scris pe cruce cuvintele în ton de gri

iar timpul clipele-și adună într-o clepsidră spre-a muri

nu lasă urme să ne-arate, nici unde nu-i o mărturie

că a rămas în colț de suflet, vreo clipă  tânără și  vie

deșiră timpul iar secunde și –n primăvară aduce ger

din talpa țării se ridică un glas  ce urcă către cer

să ceară acolo îndurare, pentru că nu știm să trăim

în liniște și pace-adâncă, că noi pe noi nu ne iubim

să ne învețe Ziditorul iubirea pură și iertarea

noi în genunchi să primim sfatul, și-n suflet să simțim chemarea

eu imi doresc o primăvară cu alb curat și verde crud

și de războiul ce ucide, nu vreau în veci să mai aud

Ultimul gând

o coasă ruginită-n cui

și-n suflet dorul meu haihui

când cer și nu ai cum să-mi dai

o seceră și-n ham de cai

un plug să ar câmpii de dor

până-n pridvor

tu ai plecat înspre înalt

aș fi făcut cu tine salt

să colindăm nemărginiri

acum am lacrimi în priviri

și-ncercuiesc în calendar

zile -n zadar

cu fiecare pas făcut

mergeam înspre necunoscut

voiam să fim doar împreună

fără să dăm vieții arvună

când ai plecat s-a făcut frig

și te tot strig

nu știu de-i mult sau e puțin

dar eu nu mi-am făcut vaccin

și tot îndem să te ajung

oricât îmi e drumul de lung

nu cred că s-a făcut vreun leac

pentru ce zac

eu astăzi ți-am aprins lumină

și nu mă știu să am vreo vină

pe-aici sunt doar o călătoare

privesc la cer și mi se pare

că te zăresc și-aștepți să vin

mai am puțin

numărăm încă un an
ca o clipă și el trece
apa de pe Balasan
scânteiază curgând, rece
e și nu-i zăpadă
iarna a uitat să vie
numai ciorile grămadă
parcă-ngână o melodie
 
ger molatic  îndrăznește
să-ți mângâie azi obrazul
soarele cu dinți zâmbește
nu poate schimba macazul
lumea așa e făcută
anotimpurile vin
iarna asta e tăcută
nu scoate niciun  suspin
 
e ceva ce ne desparte
omul n-a dat socoteală
a uitat că  tot se -mparte
și a căzut în greșeală
nu a respectat cuvântul
scris acolo –n înălțime
s-a pierdut zburând ca vântul
și-au rămas numai ruine
 
 
iarnă cu sclipiri de rai
iartă-ne nelegiuirea
dacă ești aici, mai stai
pune-n suflet iubirea
învață-ne că nu știm
cum să prețuim pământul
să fim buni și să iubim
tot ce ne-a dăruit Sfântul
 

Aș fi vrut să-mi fii aproape, să-mi auzi cântând tot dorul, să-mi ștergi lacrima din pleoape și să-i limpezești izvorul, să-mi fii  numai bucurie, undă de cristal să-mi fii, să te scriu în poezie, iar în nopțile târzii, să –mi pui mâna căpătâi și să-mi povestești de toate, iar sărutul cel dintâi să-l simt iar, oare, se poate?
Port talazuri pe retină, umbrele nu mă-nspăimântă, știu că n-am nici strop de vină, gândurile-mi  se frământă, se dospesc pe îndelete, scot sublimul din chenare, iar consoanelor discrete le pictez pe coli altare, razele astrului zilei încălzesc încet făptura, desenez pe perna filei pentru tine uvertura.
Singură caut cărarea, nu e nimeni să-mi arate, ce departe-mi pare zarea nopților nenumărate, ard  iluzii primenite în cămăși noi de mătase, iar de sus ninge cu fulgii suferinței peste case, unde să-mi ascund trăirea s-o feresc de vânt și ploi, cât crește dezamăgirea pe-al necazului altoi?
Ochii care stau să plângă strâng tristețile din vreme, obosiți și plini de lacrimi, scriu destinului poeme, să-l înduplece să uite ce-a fost rău, umbrit de soartă  și-n albastrul dimineții să deschidă altă poartă, să primească strălucirea ce-au avut odinioară și să joace hora vieții pe altă coardă de vioară!

Gând poetului

De privești spre noi, poete, milă  ți-e de ce-am ajuns

Peste țară cade bruma, se aude numai plâns

Purtăm masca pe figură, frica ne ucide anii

Și vedem cum se adună din vaccinuri, astăzi, banii

Lumea toată nu mai știe unde să găsească drumul

Peste tot și peste toate se așează-n straturi scrumul

De ne vezi, poete, spune cum ne găsim rădăcina

Unde să ne poarte pașii, cine ne-aprinde lumina ?

De atâta întuneric rătăcim pe căi străine

Și doar sufletul mai poate să ajungă pân la tine

Dă-ne tu un semn, trimite steaua ta cea sclipitoare

Să o vadă și urmașii, să-i salveze din vâltoare

Doina ta cea pururi vie, să se-audă peste țară

S-alungăm de-a pururi  frica, ce-o purtăm de ani povară

Să-nălțăm iar tricolorul cum ne-au învățat străbunii

Să simțim iarăși puterea, suptă de la sânul mumii

‘’Fala noastră și mândria’’ cum spuneai în poezie

Să ridice națiunea, să țină speranța vie

Tu, Luceafăr ce străbați Universul, strigă tare

Să te-audă România, peste munți, ape, hotare

Și să semene-n pământul plin acum de mărăcini

Doar sămânța de-altădată, să ne-adunăm din străini

Și-mpreună mic și mare să eradicăm odată

Boala asta ce ne arde și să ștergem orice pată

Să nu lași ca, peste toate, să se-așeaze-n straturi scrumul

Și lumea să nu mai știe unde să găsească drumul

Noi vedem cum se adună din vaccinuri, astăzi, banii

Și purtând masca pe față, frica ne ucide anii

Peste țară cade bruma, se aude numai plâns

De privești spre noi, poete, dă-ne astăzi un răspuns…