Sări la conţinut

Cu sufletul în palme

iunie 12, 2020

(Fragment 16)

O dimineață cenușie, ploioasă, dădu deșteptarea celor două suflete îmbrățișate care nu mai cunoșteau măsura timpului , încă erau sub efectul drogului iubirii necondiționate, pure, ce pusese stăpânire pe ei și din care nu doreau să se mai trezească. Maria și-a revenit prima, l-a privit cu recunoștința aceluia ce a primit cel mai de preț dar din viață, i-a mulțumit cu ochii din care fără să vrea cădeau lacrimi de fericire. Ea a fost mereu singură, dacă nu l-a avut pe el, nu i-a mai trebuit nimeni, se neglija mereu, se trecea pe ultimul plan al unei vieți nereușite, nu-i păsa dacă trăiește sau nu. Acum simțea că e altă femeie, se simțea iubită de cineva, era un sentiment extraordinar, simțea că și-a dezbrăcat sufletul de orice haină, că l-a lăsat gol, doar ca să-l vadă el, știa cât este de frumos, cu ce grijă își păstra valorile, ce puteri nebănuite a căpătat de când el locuia în acest suflet.Voia să-i spună tot ce simțea pentru el din prima zi în care privirile lor s-au întâlnit. Maria torcea fiorul gândurilor, le încărcă cu emoția izvorâtă din dorul ce ardea deja, ce-i pârjolea trăirile, era o singură flacără ce-o încălzea și-i dădea putere. Simțea că-l iubește ca o cerere perpetuă ce completa ceva ce-i lipsea ca să refacă întregul despărțit de Creator, doar spre a-i obliga să se caute mereu. Acest suflet ce se potrivea precum pantoful Cenușeresei, a învățat-o pe Maria că toate așteptările ei nu au fost în zadar. Ele au fost răsplătite cu toată această emoție simțită ca o binecuvântare. Lacrimile curse atâta amar de ani au născut zâmbete și bucurie, au fost balsamul ce-a vindecat toate rănile atunci când brațele lui au strâns-o în somnul regăsirii. Se ridică din pat, fără să-l privească de această dată, îi este teamă că s-ar așeza la loc, să mai simtă aceeași emoție intensă. Merse la bucătărie să-i pregătească micul dejun. Deja săptămâna se apropie de final și doar gândul că va lua sfârșit acest episod de fericire o face să tremure. El se ridică din pat, poate mai bine ca în ultimele zile, nu mai are nevoie de ajutor, simte că are putere, o putere ce-i crește din interior, o energie benefică îl înconjoară și el știe precis că e meritul Mariei. Acum știe că iubirea nu moare niciodată, ea trăiește cu puțin într-un colț al sufletului. A supraviețuit multor fapte, atitudini, orgolii fără măsură, minciuni și trădări,ignoranță și infatuare. E hotărât să schimbe ceva, acum poate s-o facă se găsea deja într-o răscruce a vieții în care l-a abandonat un destin plin de sincope și neîmpliniri. Prin ușa întredeschisă o privește pe Maria care-i pregătește micul dejun, parcă simte câtă iubire pune pe farfurie, cum îi toarnă ceaiul ca pe un elixir al unei vieți minunate, nemaicunoscute până acum.O privește cum îi stoarce sucul de portocale într-un pahar curat ca lacrima și-l duce gândul la mama lui ce curăța paharele cu,,mălai,, nu erau pe atunci detergenți, îl freca cu mălai și-l limpezea cu apă de la fântână, după care îl umplea cu lapte muls proaspăt… deja simțea gustul în gură, nu l-a uitat niciodată. Merse în bucătărie și se așează la masă.Tot încerca să prindă privirile Mariei, dar aceasta urmărită parcă de un sentiment de vină, ține privirea în pământ și nu avea curaj să-l înfrunte ca altădată. Tăcerea lor vorbea. Gândurile lor se întrepătrund, atmosfera ce se creează nu are nevoie de cuvinte. Ce vor face de aici înainte e întrebarea pe care fiecare și-o pune în gând și încearcă să găsească un răspuns. Maria, copleșită de această încercare a vieții, pune în balanță și faptul că ,,doamna,, e plecată într-un sejur cu iubitul ei, dar n-ar îndrăzni niciodată să-i spună asta lui. Nu vrea să-și acoperă sentimentul de vină cu greșeala soției lui. Vina ei pe care și-o recunoaște în totalitate este aceea că a continuat să-l iubească, chiar dacă el nu a luat-o niciodată în seamă. Pe de altă parte, el consideră că iubirea necondiționată a Mariei e ca un premiu de consolare meritat pentru toată perioada de singurătate petrecută lângă o femeie rece, insensibilă, invidioasă, din partea căreia nu a simțit niciun fel de căldură sufletească. Era pentru ea ca un fel de etichetă de produs de calitate pe care-l arăta lumii când ieșeau în societate. Gândurile îl obosesc, refuză să se gândească la ce va face în continuare, vrea să se bucure de toată această emoție divină. După micul dejun trec amândoi în dormitor pentru gimnastică și masaj. Ajutat de Maria, se schimbă într-un trening ușor și se lasă pe mâinile ei pentru un masaj binefăcător. Închide ochii, parcă simțirea devine mai puternică, ea apasă cu delicatețe brațul lui ce încet, încet își recapătă mobilitatea, deja începe să strângă degetele ei care-i ajung în palmă. Maria se apleacă să-i maseze umărul, el îi simte respirația și deschide ochii, nu se poate abține se ridică ușor și-o sărută cu patimă. Maria nu se mai opune acum, se lasă în voia lui, uită unde se află și de ce este acolo, timpul își pierde măsura, nu mai există secunde, minute, ore…îmbrățișarea e necontrolată, mâinile caută mereu ceva de care să se agațe, găsesc, se desprind apoi și caută iar…Buzele lui apasă buzele ei fierbinți, iar limba nu-și găsește locul între cele două ființe unite acum.Îi trase încet capul mai aproape, respirând sacadat și un alt sărut moale, umed îi luă locul primului până când n-au mai avut aer, nimeni nu voia să renunțe, trebuiau să respire totuși…Până la urmă s-au desprins, iar el i-a mai sărutat încă o dată colțul buzelor simțind dulceața lor ce trecea într-un fior extrem de plăcut. Ea n-a putut rămâne mult în această poziție și-a arcuit spatele simțind fiorul ce-i pătrundea în trup la atingerea catifelată a mâinilor lui. Soneria telefonului strică acest moment sublim pentru cele două suflete care fără nici un fel de cuvânt rostit au înțeles că nu vor mai putea continua viața de aici înainte decât împreună.Doar că destinul era scris de la naștere iar cei doi nici nu știau ce-i așteaptă!

Cu sufletul în palme

iunie 5, 2020

(fragment 15)

A mai trecut o zi, Maria mulțumea în gând Creatorului pentru toate momentele de bucurie ce-i lasă urme pe suflet. Încerca să treacă bariera care o despărțea de gândul ce-i măcina viața, cum să facă curat în sufletul ei și să n- o doară? Fiecare amintire lipită pe suflet, la desprindere îi va face o rană, e greu să-i spui, iată-mă vin să-ți aduc gândul meu bun și să las la ușa sufletului tău o șoaptă, trăiește intens și senin fiecare clipă, căci nu o garantează nimeni pe următoarea… niciodată nu este prea târziu să te bucuri de viață…

N-a putut să doarmă, ce i-a pus viața în față i-a accentuat simțirile și așa destul de puternice în ,,ceva” ce parcă n-a mai trăit, dar care îi era acum necesar precum aerul. N-a crezut vreodată că va ajunge să-și dorească atât de mult să retrăiască acel ,,ceva” ce i-a lăsat atât de multe urme pe destin. O răscolesc amintiri și mai ales închipuiri șerpuitoare în ceea ce –l privește pe el. Îl vedea mereu cum bifa iubiri în cămăruțe mici, iar aceste lovituri primite dureau atât de rău. La marginea la care aștepta și-a construit un adăpost pentru vreme rea, refugiul ei pentru zile amare, lipsite de el, de privirea lui pe care mereu și-o ascundea, (nu-i dădea voie să pătrundă în universul intim), știa probabil că ce va găsi acolo ar îndepărta-o.Dar ce nu știa el, era faptul că orice ar fi făcut, sau va face, ea va rămâne neclintită ca o stâncă în bătaia vânturilor- în convingerea că doar el era partea de suflet care-i lipsea. Îl va căuta mereu, chiar dacă secundele timpului se vor împuțina. Firimiturile pe care le primea din când în când îi ajungeau, puținul acesta îi da putere și dorință. Dorința de a fi măcar umbra lui. Altă zi aduce primăvara, cu bucurii pentru unii oameni, cu necazuri pentru alții, cu liniște în suflet sau cu tulburare, cu întrebări fără răspuns. Pe Maria o apăsa o tristețe plină de roua dimineții, speranțele ei erau prea mici, nu voiau să crească să-i dea avântul să poată să meargă mai departe. Ce să facă? Încotro s-o apuce și la care din întrebări să caute răspunsuri. Pășea cu sfială pe asfaltul alunecos al destinului ei și încerca să rămână în picioare ținându-se de frânghiile existenței care au început să cedeze pe alocuri, roase de incertitudinile și îndoiala zilelor ce-au trecut. Se dezmeticește de-a binelea și revine la realitate. Dormise în sufragerie, de teama ca să nu-l deranjeze. Acum el dormea mai bine, respirația era ușoară , ea avea grijă să-i pună două perne pe latul patului ca lui să-i fie ușor dacă vrea să se întoarcă. Intră în dormitor, trase draperia și deschise larg fereastra. Aerul rece care pătrunse în încăpere îl deșteaptă. Zâmbește… Maria-i spune veselă ,,bună dimineața,,, el îi răspunde cu ochii. În sufletul lui se despletesc în această dimineață un pic rece, gândurile trimise aseară să-i vegheze somnul, descoperă visul ce l-a avut, un vis minunat, în care erau împreună și zburau spre o altă lume, o lume fără minciună și dezamăgiri, o lume fără timp și spațiu, unde era doar liniște și iubire.Nu se vedea pe dinafară, dar simțea emoția sufletului ei canalizată pe făgașul clipei perfecte și care se îndrepta ostentativ către el. Dureros, o durere cerută ca o bucurie plină de lumina cunoașterii sufletești.Nu-l ajută mâna, dar ar da la o parte cortina trasă pe un suflet atât de minunat și l-ar acoperi cu sărutări păstrate atâția ani numai pentru ființa ce-ar fi simțit același lucru. Ia-mă de mână, reuși să spună, ca o șoaptă ascunsă atâta timp… Mariei nu-i venea să creadă…cu un singur cuvânt i-a adus zâmbetul pe buze, i-a adus bucuria-n suflet, a făcut-o fericită. Și Doamne, câtă nevoie avea de-o asemenea clipă! Lacrimile îi udau obrajii și simțea că nu mai e singură în dezlegarea acestor mistere ale sufletului omenesc. Își puse sufletul în palma lui, un suflet plin de o simțire curată, o iubire deplină… Se privesc… niciunul nu dă semne că ar fi obosit, niciunul nu vrea să-și mute privirea, nici măcar să clipească…asta ar însemna să strice clipa de magie care i-a unit acum. După dușul de dimineață, îl schimbă și-l roagă să ia micul dejun în bucătărie. Îl simte că este mai bine, recuperarea lui e activată acum de gândurile pozitive ce-l împresoară. Maria pregătește farfuria ornând-o cu legume colorate, pune atâta iubire pe ea , vrea ca el să fie impresionat, gestul ei să-l motiveze să lupte din toate puterile să se facă bine. Ar vrea să-i spună că-i pasă, că vrea ca el să fie ce-a fost, dar nu poate, nu încă! După micul dejun, se retrag în dormitor să facă masajul și gimnastica.Totul merge foarte bine, deja se vede rutina,el știa ce are de făcut, dar se bucură când Maria-l atinge ajutându-l să ducă exercițiul la bun sfârșit. Parcă un fel de magnet îi atrăgea unul spre celălalt deși niciunul nu voia să recunoască sau să vorbească despre asta.Sună telefonul și întrerupe această stare confuză dintre ei. Maria răspunse , era ,,doamna,, voia să știe cum se simte soțul ei. Maria îi comunică pe scurt, ce-a făcut în lipsa ei și-i dă telefonul lui să asculte ce are ea de zis. El ia telefonul îl duce la ureche și caută cu ochii chipul Mariei, vrea să se convingă de ceva… aceasta iese din dormitor, nu vrea să audă convorbirea. După ce ea părăsește camera, el continuă să zâmbească, era satisfăcut de constatarea făcută, Maria lăsase ochii-n pământ cuprinsă parcă de o vină asumată. Acum el era sigur, Maria a continuat să-l iubească, simte asta cu fiecare por din corpul lui, se bucură, e convins că se va face bine și va trebui să ia niște hotărâri radicale privind viața sa de aici înainte.

Maria revine în cameră și-i ia telefonul din mână, primește ultimele instrucțiuni ale ,,doamnei,, după care închide. Ca să se estompeze amintirea convorbirii telefonice , Maria rămâne în bucătărie și frământă o cocă de pâine din care va face niște gogoși cum mânca în copilărie.Cât timp el privește o emisiune la televizor, ea coace câteva gogoși întinse în mână și coapte în ulei încins. Mirosul pătrunde până-n dormitor iar el încearcă să-și închipuie cu ce o să-l mai răsfețe de această dată.Întrebării din gând îi dă răspunsul imediat… își amintește de mama lui care, atunci când el sosea acasă pe neașteptate cu o mulțime de prieteni, iar ea nu avea nimic pregătit,frământa imediat o pâine azimă, din care mai apoi făcea niște gogoși întinse de palmele ei muncite și le cocea în untură pe timpul acela.Și Doamne, cum mergea vinul după acele gogoși aurii și crocante… Plecat cu gândul după aceste amintiri , târziu o observă pe Maria care-i întindea o farfurie pe care erau așezate gogoșile copilăriei lui. El o privește încordat, gândurile lui se opresc asupra formei buzelor ei seducătoare și își imaginează gustul ei dulce. Ea se apleacă deasupra lui să-i potrivească perna, în momentul în care el o sărută, împotrivindu-se reacției ei involuntare și chiar silită, dar până la urmă pasională. La atingerea sânilor ei tresări imediat, încercă într-un fel să mascheze această tresărire.El reuși cu greu să întindă ambele brațe către ea,cuprinzând-o. Ea se împotrivi și refuză cu încăpățânare îmbrățișarea, dar până la urmă cedă și-l cuprinse în brațe lăsându-se trasă către el. Transa în care au căzut amândoi i-a obosit. Mâna lui nu voia să înceteze, îi mângâia părul, buzele, obrajii… Se despart greu din această îmbrățișare prelungită. Lacrimile Mariei îi aduce pe amândoi la realitate. Simțea că-i frânge inima, nu cunoscuse acest sentiment decât atunci la primul lor sărut , iar de atunci îi fusese imposibil să mai iubească un alt bărbat. Rămăsese în sufletul ei aceeași adolescentă îndrăgostită de prințul din poveste.Auzi ca o șoaptă cuvintele lui… întinde-te lângă mine, închide ochii și visează… Maria parcă cuprinsă de magie se întinse lângă el în pat, mâna lui o cuprinse protejând-o parcă de toate relele lumii. Amândoi închiseră ochii și se lasă purtați de iluzia creată de mințile lor obosite de așteptare.

Gândul mamei

iunie 3, 2020

pe scaun stă la poartă, privirea-i hăt departe
și gândurile toate spre tine zboară stol
doar sufletul în pieptu-i îl simte cum se zbate
plecarea ta departe a lăsat locul gol
o lacrimă îi pică, o șterge cu năframa
și-o amintire-i trece iar pragul unui gând
are argint la tâmple, ce tristă este mama
icoană de lemn, sfântă, bătută doar de vânt

vin stropi, o ploaie-apare, e început de vară
grăbește pasu-n tindă, s-adune puișorii
cățelul o urmează, pisica e pe scară
să nu dea piatră-și zice, că-i strică toți bujorii
spre cer ridică ochii și spune-o rugăciune
să aibă grijă Domnul, de omul necăjit
ce a muncit cu trudă, în toamnă să adune
doar ce ne dă pământul, e-aproape asfințit…

o negură se lasă, parcă-i sfârșit de lume
nu-i nicio luminiță, doar fulgeră și tună
își face cruce, mama și Tatăl nostru spune
aude-n depărtare cum o sirenă sună
cu pasul ei domol, o lampă își aprinde
și pe pereții casei în neguri – e lumină
privește-n depărtare și mâinile întinde
să-ndepărteze răul și iarăși se închină

în graba ei, furtunii i-a fost milă de mama
și-a lăsat stropii grei pe arii și-a plecat
dar n-a putut să spele, durerea și nici rana
ce a secat un suflet atât de încercat
o lampă în odaie, lumina-și împletește
cu umbre care joacă o horă pe pereți
și în tăcerea asta o inimă iubește
copilul ce se pierde încet printre drumeți

mai 27, 2020

spune-mi ce vrei?
din gândurile toate, tu ce iei ?
și din trăiri cu câte mai rămâi?
dacă-ai să pleci pe ușă cel dintâi…

și eu ce fac ?
când haina suferinței o îmbrac…
când plânșii ochii mei, rămân iar triști
și-ntreabă peste tot de mai exiști …

așa mult dor
zboară spre înălțimi ca un condor
iar tu alegi doar stâncile tăioase
sufletul rupt să n-aibă cin să-l coase

spune-mi cinstit
de ce –naintea mea n-ai mai ieșit?
cine ți-a întors privirile-napoi
și te-a făcut să uiți că eram doi ?

mai 22, 2020

Maria privește pe fereastră, e o dimineață cenușie, soarele nu s-a trezit încă să lumineze gândurile oamenilor, să le aducă zâmbetul pe buze. Îi trec prin fața ochilor toate întâmplările la care a fost martoră și care i-au săpat galerii prin destin. A colindat ulițele vieții consumându-se pentru ceilalți, când se uita în oglindă vedea o pictură imperfectă scrijelită pe pânza destinului de penelul unui Picasso îngândurat. Rătăcită la cotitura unui gând încărcat de emoție privea fata aceea de 20 de ani care a păstrat în privire strălucirea inocenței, care simțea și acum gustul primului sărut ce-i fusese furat într-o încăpere întunecată și care se împotrivea dorinței și tremurului interior ce-i inundau ca și acum simțirea.
Lupta ei pentru o fericire iluzorie a fost pierdută din start, știa că greșește, iubindu-l fără speranță dar nu putea să fie altfel . Îi era greu să caute prin întunericul gândurilor să găsească ceva spus/ scris de el. În lumea de lângă ea găsea suflete pe care le simțea sincere, apropiate, cărora le pasa de ea, dar nu știa de ce-i curg lacrimile fără motiv, când se simțea căzută la pământ, și nimeni nu o ridica, când el lipsea din peisajul pe care și-l desena singură… Revine la realitate și pregătește un mic dejun copios. El va trebui să-și revină… Activitățile zilnice se repetă, dușul dimineții îl înviorează și se vede asta după pofta de mâncare pe care o are. Urmează gimnastica, Maria îl obligă să facă mișcări, uneori prea grele și care lasă în trup o urmă de durere, dar nu se poate altfel, trebuie să se vindece. Apoi îi pune perfuzia, acum el este foarte cuminte, nici măcar nu mai întoarce capul când Maria îi înțeapă vena cu acul . Gândul ei pentru el trimis în labirintul universului nu se pierde, știe cu exactitate destinatarul, era educat cu iubirea pentru sublimul trăirilor sincere, fără bariere,izvorâte dintr-un suflet ce n-a cunoscut altă entitate în afară de el. Îi era dor să-i fie, ce nu i-a fost vreodată, flacără ce arde tot ce întâlnește în cale, tăietură de sabie pe cord deschis, să ajungă mai devreme pentru viitoarea îmbrățișare ce și-o dorește ca pe o picătură de apă vie ce-i împrospătează spiritul înainte de drumul de pe urmă. Dorul de el sapă galerii în tălpile cuvintelor, îi tatuează pe suflet ridurile bucuriei că –i va rămâne punctul de sprijin în acest univers căruia nu-i pasă de picăturile de ploaie ce cad pe suferințele omenești. Zilnic trimite către el trăiri, altfel nu poate respira, nu există fără el. Doar că toată această suferință o știe numai Maria, n-a împărtășit-o vreodată cuiva. E taina ei păstrată în întuneric atâtea decenii. Pentru ea a contat enorm ca să-l știe fericit, nu l-a putut ține lângă ea, n-a vrut-o niciodată. Nu s-a putut ridica la înălțimea așteptărilor lui, dar atunci când îi arunca fie și doar câteva cuvinte îi umplea golul din inimă, vorbele lui atingeau acel sublim care-o făcea să zboare. Nu l-a schimbat în sufletul ei cu nimeni. Au mai existat bărbați care-i zâmbeau, dar cererile lor au fost respinse de atâtea ori, încât la un moment dat au încetat să mai existe. Când durerea era prea mare Maria își obosea corpul fizic cu treburi grele. Nesiguranța ei, doar plânsul o mai liniștea și avea zile în șir când plângea fără oprire. Gândurile Mariei se împletesc cu ale lui, citite doar de Creatorul ce se juca acum cu sufletele lor. Când și-a revenit la spital și a înțeles în sfârșit ce se întâmplase cu el, își dorise să moară. Căsnicia nu mai mergea, celei căreia îi pusese inelul pe deget, drăgăstoasă la început, devenise o femeie rece, care nu comunica deloc. Parcă ar fi locuit în casă cu o străină. Spunea mereu că are de lucru, când deschidea calculatorul nu mai puteai vorbi cu ea. Pe el nu l-a interesat niciodată ce lucrări are ea de făcut, funcția ei, importantă de altfel o obliga să studieze, să se pună la punct cu noua legislație care se schimba mereu. Nu mergea niciodată cu el la țară la părinții lui, nu-i agrea mama care era o femeie bună ca pâinea lui Dumnezeu. În schimb îi plăcea tot ce aducea de la țară, făcut de mâinile ei. Acum se privea parcă în cioburile unei oglinzi a celui care a fost odată și înțelegea înțelepciunea populară a proverbului ”cine-am fost și ce-am ajuns”. Se simțea rănit de reflexia amintirilor din sufletul lui . Regretele nu-și mai au rostul, s-a făcut déjà târziu în viață și poate nu mai sunt suficiente clipe de bucurie pe lumea asta.Apariția Mariei acum, când nu mai avea nicio speranță, a fost o bucurie pentru el. Căuta pe ecranul memoriei lui știrbite acum de accidentul vascular, amintirile legate de ea. Simțea o bucurie care-i inundă cămăruța sufletului unde mai ținea o picătură de iubire neatinsă de nimeni.A știut mereu ce simțea Maria pentru el…o citea în ochii ei de câte ori viața îi punea să meargă pe același drum, când se simțea nefericit, îl purtau gândurile numai la ea. Simțea că acolo în sufletul ei era locul lui, doar că nu avea curaj să recunoască că greșise în alegeri. Înfumurarea tinereții și orgoliul l-au făcut să aleagă alt drum . Doar că-n drumul ales a fost mereu singur. Singurătatea n-a fost capăt de lume doar a pus limite trăirilor, l-a obligat să-și cunoască valoarea ca ființă , dar și valoarea celei căreia i-a jurat credință veșnică. Viața a fost un zbucium continuu și-a hrănit imaginația cu iluzii, numai că în viaţă asta nu ai nevoie doar să iubeşti, ci și să fii iubit în acelaşi timp. E o chestie care ţine de existenţa a două persoane în acest joc numit dragoste. În rest, seamănă cu o obsesie, obsesia pentru un om, pentru un vis care nu s-a împlinit. Maria îl aduce la realitate și-l întreabă, dacă dorește să-i facă ceva dulce… poate clătite. El dă din cap afirmativ. Bătând aluatul de clătite ea simțea gândul care-i vorbea în permanență. Deși tace, vorbele nerostite se întrupează în iluzii de femeie ce nu-și găsește rostul, neîmplinirile au aplecat-o la pământ , avea momente când nu voia să se mai ridice, nu avea pentru cine s-o facă, nu și acum însă…Dacă înainte nu-și mai făcea planuri, fiindcă înțelesese că un Creator supărat pe neștiința ei de a trăi a pedepsit-o trăgând o brazdă de incertitudine prin destinul ei, acum încerca să semene speranța, s-o ude cu lacrimile ei să răsară iubirea aceea mare , neștiută de nimeni…

Cu sufletul în palme(fragment 13)

mai 22, 2020

Timpul trecea măsurând clipele ce zboară în direcții diferite pentru fiecare dintre cei doi protagoniști.Gândurile lor alergau fără țintă și niciunul dintre ei  nu simțea siguranța hotărârilor pe care le vor lua. După masa de seară, Maria îi pune perfuzia cu medicamente necesare și așteaptă cuminte lângă patul lui ca aceasta să se termine.Îl privea fascinată. Se bucura ca un copil de această șansă de a-l putea privi doar ea. El ținea ochii închiși, dar la cel mai mic gest, ea muta privirea pe stativul unde era perfuzia. Maria, fură o clipă din realitatea prezentă și zbură cu ea în trecutul ei căutând acea bucurie ce i-a  timbrat destinul ca pe-o scrisoare.Își aminti primul sărut (furat) …zâmbetul lui vinovat, blândețea cu care a strâns-o în brațe, tandrețea din privire…toate acestea au cântărit enorm în sufletul ei. Mereu trebuia să care cu ea aceste amintiri, altfel ele s-ar fi estompat în deceniile ce-au trecut și ar fi lăsat în loc rugina unui suflet căruia nu i s-au împlinit dorințele.   Atingerile din cabina de baie o făcea să-i tremure  corpul. Recunoștea că simțea nevoia unui contact uman în intimitate, a unei îmbrățișări, avea nevoia de dragostea și afecțiunea lui, simțea trupul înfometat de dorință. În această liniște aparentă se amestecau dorințe vechi și noi. Privirea rămânea pironită pe pieptul lui ce ieșea la vedere din pijamaua descheiată. Se ridică să verifice acul din brațul lui, iar el o atinse încercând să închidă palma peste palma ei. Atingerea această abia simțită, avu efectul  unui șoc electric care-i tăie răsuflarea.  Își reveni cu greu. El zâmbea, parcă o bucurie îl aștepta la capătul drumului, trebuia să facă doar efort să ajungă acolo. De câte ori Maria-i masa mâna și piciorul care-și pierduseră mobilitalea, parcă un fir cu curent electric la început mai slab, dar din ce în ce mai puternic, îi traversa corpul.Începuse să simtă…Dacă la început stânjeneala pusese stăpânire pe el când Maria îl spăla pe spate, sau îi făcea masajul cu apă caldă pe mâna și pe picior, acum nu se mai retrăgea la marginea scaunului.Se lăsa în voia ei, bucurându-se de simțirea aceea profundă, îi simțea palmele pe față, cum își strecura degetele prin păr, cum se apleca peste el, obligându-l să se sprijine de pieptul ei ce tresălta  la atingere. Jenat uneori, atunci când o zvâcnire profundă a trupului îi aduceau aminte că rămâne totuși un bărbat potent. În neîncăpătoarea cabină de baie mâna lui sănătoasă strângea cu putere mijlocul ei prelungind această agonie a dorinței crescânde… În mintea lui se contura clar ideea că oricât ar fi trupul de bolnav, sufletul simte, dorindu-și împlinirea. Afară începe să se întunece… Maria aprinde lumina și-l întreabă dacă-i dă drumul la televizor, el aprobă din cap, și cere telecomanda…schimbă posturile și găsește în sfârșit ce-l interesa Maria îl privește din nou și se retrage în bucătărie să pună lucrurile în ordine. Trec orele iar ei fiecare cu gândurile împărțite își făceau planuri pe termen scurt, dorind fiecare să-și trăiască bucuria cu care nu se vor mai întâlni vreodată. El simți dintr-o dată furnicături în buricele degetelor la mâna pe care abia o putea mișca.Se bucură, era semn că -și va reveni mai repede de cât se aștepta. Se făcu ora pentru somn, Maria îi  aduse o pastilă și un pahar de apă, pentru un somn liniștit. Aplecă capul și luă  cu gura  pastila din palma ei  după care sorbi cu sete din paharul de apă… zâmbi apoi și se lăsă pe pernă. Maria se așeză pe scaunul de lângă pat, privind emisiunea la televizor, dar atentă la respirația lui. După terminarea emisiunii, deschise un pic geamul să aerisească camera , simți cum aerul rece pătrunde și  în sufletul ei eliberându-l de angoasele unor gânduri vinovate.  Mereu era locatara unei lumi imaginare, uluitoare, în care sentimentul curat al iubirii își trăia dominanta senzație de unicitate, fără să fie obligată să dea răspunsuri la întrebări încuietoare…Se gândi unde să doarmă în această noapte… el se simțea vizibil mai bine, poate că ar trebui să doarmă pe canapeaua din sufragerie. Își făcu un duș și se schimbă într-o cămășuță subțire, luă o pătură din dulapul de pe hol  și se culcă pe canapea. Adormi imediat…Liniștea, acel sentiment minunat coboară și se așterne precum o perdea cu ochiurile mari peste o noapte înmiresmată și binecuvântează trăitorii cu gândurile  lor cu tot. Nu știe cât a dormit, a auzit un zgomot și s-a trezit instantaneu.A alergat în dormitor cu teama ca el să nu fi pățit ceva. Nu era nimic. Își luă pătura din sufragerie și fără să facă cel mai mic zgomot se întinse pe partea de pat liberă, ascultînd respirația lui liniștită.Noaptea coboară peste două suflete ce nu și-au găsit drumul,dar destinul le pregătește amintiri ce nu vor fi niciodată  uitate.  E dimineață, Maria deschide ochii și simte o mână peste trupul ei ce-i apăsa pietul… o ridică cu grijă și se strecoară afară din pat!…

Probabil  el s-a întors în timpul somnului și ea l-a incomodat…de mâine seară va dormi în sufragerie.

Cu sufletul în palme (fragment 12)

mai 21, 2020

Pentru masa de prânz, s-a gândit să facă o supă cremă de broccoli, puse legumele la fiert și-și făcu de lucru în bucătărie. Din când în când mergea în dormitor să-i verifice perfuzia. El avea în continuare ochii închiși, parcă-și urmărea gândurile plecate cine știe unde! Maria luă apoi din frigider un piept de pui, îl porționă și bătu cu ciocanul de șnițel și-l puse într-o tavă la marinat cu destule mirodenii pe care le adusese de acasă. Își făcu o cafea și se așeză pe scaun lângă fereastră s-o bea în liniște. Era mulțumită …! Efortul ei începea să dea roade, el se simțea mai bine, începuse să capete culoare, îl simțea mai activ față de zilele precedente când mai mult dormea. Privirea îi rămase agățată de creanga copacului ce-și urca ramurile până la etajul doi al blocului. Clipa de liniște și gustul cafelei aburinde o transportară în trecutul ei trist plin de o suferință interioară ce umpluse până la refuz un suflet sensibil și singur. Își aminti de copilăria ei plină de griji materiale, de eforturile pe care le-au făcut părinții ei ca ea să aibă tot ce-i trebuie. La școală a învățat foarte bine, se număra în fiecare an printre premianți, era o cititoare înverșunată, citea tot ce-i cădea în mână, nu adormea până nu asculta la difuzor ”teatru radiofonic”. Plângea de câte ori vedea la cinematograf un film de dragoste, sau un film psihologic. I-au plăcut cărțile dar și filmele polițiste, ajunsese o persoană ce urmărea din umbră orice întâmplare, emitea în gând supoziții și se bucura de câte ori constata că avea dreptate. A știut mereu că are un caracter puternic, niciodată nu i s-a-ntâmplat să nu rezolve orice-și punea în gând, asta era ea…așa o cunoșteau cei din jur. Doar dacă deschideai ușa sufletului ei, descopereai o altă ființă, total diferită. Sensibilă, iubitoare, atentă, duioasă, devotată, calități pe care ea nu le arăta nimănui. Sorbi și ultima gură de cafea și reveni la realitate, merse iar în dormitor, perfuzia se terminase. El, deschise ochii și o privi cu un soi de neputință, parcă gândurile lui vânau răsărituri între două tăceri , neputând să vorbească înrăma emoția-n privire și încerca s-o transmită. Imaginea ei parcă ridicase o barieră de netrecut în fața cuvintelor , mintea-i era plină de voci ce doreau eliberarea din carapacea inexplicabilă a acestei clipe. Privirea lui zăbovi pe capotul de culoare închisă, sub care ghicea forma corpului și sânii ce tresăltau ușor. Maria se redresează prima din această alunecare comună și-l întreabă dacă poate să-i pună masa de prânz. Dădu din cap și-i făcu semn să-i așeze perna la spate. Ea se apropie de pat, îl ajută să se ridice în capul oaselor . Merse-n bucătărie și veni cu suportul pe care-i pusese bolul de supă și farfuria cu friptura de piept de pui făcută pe grill. Îl lăsă să mănânce în liniște și se retrase în bucătărie. Apăsat de durere amestecată cu o bucurie îndoielnică, sufletul ei s-ar fi destăinuit acum unui alt suflet aflat în suferință, dar o sperie adâncimea unei iubiri fără margini ce nu cunoștea drumul călcând fără voie în spinii suferinței umane. N-ar fi în stare să-l poarte pe oceanul propriului suflet, bântuit de furtunile îndoielii, bătut de ploile neputinței și sfârșind în închisorile realității. Gândurile ei nu se pot materializa într-un mâine încărcat de o lumină ireală.Simte că acest mâine trebuie să aștepte resemnat ca ruga ei îndreptată spre Creator, să fie ascultată. Emoția adolescentină ce animă acum această întâmplare va trebui ascunsă în sertarul memoriei până când va bate peste cele două suflete vântul certitudinii!… Aude un zgomot și aproape aleargă în dormitor să vadă ce s-a întâmplat… El terminase de mâncat și încerca cu o singură mână să pună suportul cu farfurii pe noptiera de lângă pat. Maria îi ia repede din mână suportul care era aproape să-i cadă, îl duce în bucătărie și se reîntoarce să-l întrebe dacă mai dorește ceva. Nu-i răspunde… o privește cu un soi de nerăbdare amestecată cu o doză de neputință fără să schițeze niciun gest. Ea deschide televizorul și schimbă programul pe “National Geographic ” cu o emisiune ce vorbește despre pești… El închide ochii și-i apar în minte zilele pline de bucurie ale copilăriei lui trăite pe marginea apei în care exista o mulțime de pește. Toți locuitorii trăiau din ce pescuiau zilnic și chiar femeile erau destul de pricepute la aruncatul prostovolului în apă. Chipul mamei îi apare ca o icoană luminată de anii lui tineri. Îl îndemna mereu să meargă și el alături ce ceilalți copii la pescuit. Nu-i plăcea să facă asta, dar o iubea așa de mult pe mama lui că n-ar fi vrut vreodată s-o supere. Odată l-a surprins o furtună puternică cu barca pe apă și a trebuit să ajungă înot pe mal, iar de atunci n-a mai pescuit. Îi plăcea în schimb ciorba de pește, o delicatesă pe care mama lui o făcea aproape în fiecare zi a săptămânii,era mereu,,proaspătă,, adică peștele ce se zbătea încă era curățat și aruncat imediat în oală…Deschise ochii și privi realitatea din fața lui…Maria așezată pe un scaun privea emisiunea și alerga după gânduri să le așeze la locul lor…Înghite în sec simțind parcă în gură gustul ciorbei de pește de acum trei decenii…Imaginea femeii din fața lui se întrepătrunde cu amintirea mamei și-i încurcă mintea obosită de boală!

Cu sufletul în palme (fragment 11)

mai 21, 2020

Privind noaptea ce -și lăsa perdeaua de-ntuneric peste lume, gândurile lui încercau să sară gardul spre trecutul îndepărtat, peste două decenii, să înțeleagă hotărâri considerate cele mai bune atunci, dar care acum încep să doară. Își amintește de Maria, simplitatea ei îl făcea s-o asemene cu mama lui, o țărancă fără școală, dar deosebit de inteligentă și înțeleaptă, care știa să deosebească răul de bine, oricât ar fi fost de deghizat. Imaginea mamei era vie în mintea lui, o iubea mai mult decât orice pe lume și, de câte ori se gândea la ea, simțea în gură gustul pâinii coapte în țestul din ogradă și al saramurii de pește, felul lui preferat de mâncare. Îi apare în fața ochilor acum imaginea Mariei de atunci, avea o figură ștearsă, comună, slabă, cu părul negru și lung… privind-o de aproape însă, te pierdeai în privirea ochilor ei aproape negri, aveau o strălucire ce arăta un caracter puternic, aveai impresia că într-o bătălie cu morile de vânt ar fi câștigat cu siguranță. Doar că el cunoștea și o altă Marie, aceea care locuia sufletul ei și care nu se arăta nimănui în afară de el. A știut de la început ce simte pentru el…(se obișnuise deja cu privirile femeilor ce-l râvneau, se juca de foarte multe ori cu ele, râdea mult, fluiera melodii zâmbea larg și cuceritor.) nu i-a spus-o niciodată, dar simțea fără voia lui cum îl cuprinde o emoție aparte atunci când era în preajma ei. Îi simțea curățenia sufletească, nevinovăția, candoarea de copil necăjit ce nu-și permite să-și dorească ceva. De multe ori în joaca lui cu fetele și femeile tinere, o zărea cu coada ochiului cum îl urmărea cu privirea, a auzit și oftatul ei înduioșător, resemnat, ce-o făcea să părăsească locația doar pentru a-și ascunde lacrimile. Își amintește episodul cu sărutul furat…, el făcea deseori asemenea lucruri, iar fetelor și chiar femeilor măritate le plăcea și participau cu bucurie la actul în sine. Cu Maria a fost altfel… închide ochii și încearcă să-și amintească gustul…nu reușește, a trecut prea mult timp de atunci. Ea a fost un episod uitat imediat, spălat de ale tinereții valuri. Încearcă să nu se mai gândească, se simte obosit, vrea să doarmă… Maria îi pregătește perfuzia de seară, îi adaugă medicamentele în ea și-l roagă să se întindă ca să încerce să-i găsească vena. Voluntariatul la spital îi prinde bine acum , are o mână ușoară și prinde repede vena, instalează perfuzia și-l privește cum închide ochii și respiră liniștit, semn că o să adoarmă în curând. Doamna, începe să-și facă bagajul, mai este foarte puțin până când va veni cineva cu mașina s-o ia, va merge probabil toată noaptea ca mâine după ore 12 să ajungă la destinație. Maria nu întreabă nimic, doar ce doamna catadicsește să-i povestească. Având o funcție importantă, are foarte multe sarcini de serviciu ce trebuiau rezolvate. În mintea Mariei persistă gândurile legate de convorbirea telefonică auzită fără să vrea. (Doamna, avea un iubit secret cu care de fapt mergea să petreacă o săptămână de vis…!) Închide ochii și vrea să izgonească din minte această imagine. Trebuia să se gândească la el, cum să-l ajute să-și revină mai repede la forma dinainte. Se aude soneria telefonului, doamnă intră vijelioasă-n bucătărie și spune că trebuie să plece, nu mai intră în dormitor să-și ia la revedere, să nu-l trezească. Își ia geanta de voiaj, poșeta , haina de pe cuierul din hol, deschide ușa și coboară grăbită scările. Maria privește pe fereastră și observă o mașină de teren, oprită în fața scării și un bărbat înalt, elegant, care-i ia bagajele să le pună în portbagaj, apoi îi deschide ușa și o ajută să urce. Mașina pleacă în trombă din fața blocului, tulburând liniștea nopții. Rămasă singură cu el, parcă simte un fel de teamă. Strânge mâinile în rugăciune șoptind spre Înalt speranța că totul va fi bine. După ce mai pune lucrurile la locul lor, dă cu mopul pe hol și în bucătărie, merge în baie să spele cabina de duș și să pună în dulapuri tot ce doamna, în graba plecării lăsase de izbeliște.S-a făcut aproape miezul nopții, după ce-i scosese perfuzia, el a căzut într-un somn adânc. Respira liniștit , semn că medicamentele își făcuseră efectul. Maria ar fi mers să se culce în sufragerie, dar n-a avut acest curaj, dacă nu- i este bine peste noapte? Se așeză pe scaun lângă pat, rezistă cam o oră, după care luă hotărârea să se întindă în pat lângă el. Patul era dublu, nici n-ar fi simțit-o…Luă o pătură din dulapul de pe hol, se schimbă în pijamaua adusă de acasă și cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot se întinse pe cealaltă parte a patului. Oboseala prelungită și emoția apropierii lui o purtară pe Maria într-un somn fără vise…! Se trezi brusc, aproape că nu știa unde se află, privi mai întâi spre fereastră și văzu că afară e aproape ziuă. Se întoarse spre el, îi veni inima la loc, dormea la fel de liniștit. Se ridică ușor din pat să nu-l trezească, deschise un pic fereastra să intre aer curat, trase pilota mai bine peste el și plecă în bucătărie să-i pregătească micul dejun!

Cu sufletul în palme (fragment 10)

mai 21, 2020

Privind noaptea ce -și lăsa perdeaua de-ntuneric peste lume, gândurile lui încercau să sară gardul spre trecutul îndepărtat, peste două decenii, să înțeleagă hotărâri considerate cele mai bune atunci, dar care acum încep să doară. Își amintește de Maria, simplitatea ei îl făcea s-o asemene cu mama lui, o țărancă fără școală, dar deosebit de inteligentă și înțeleaptă, care știa să deosebească răul de bine, oricât ar fi fost de deghizat. Imaginea mamei era vie în mintea lui, o iubea mai mult decât orice pe lume și, de câte ori se gândea la ea, simțea în gură gustul pâinii coapte în țestul din ogradă și al saramurii de pește, felul lui preferat de mâncare. Îi apare în fața ochilor acum imaginea Mariei de atunci, avea o figură ștearsă, comună, slabă, cu părul negru și lung… privind-o de aproape însă, te pierdeai în privirea ochilor ei aproape negri, aveau o strălucire ce arăta un caracter puternic, aveai impresia că într-o bătălie cu morile de vânt ar fi câștigat cu siguranță. Doar că el cunoștea și o altă Marie, aceea care locuia sufletul ei și care nu se arăta nimănui în afară de el. A știut de la început ce simte pentru el…(se obișnuise deja cu privirile femeilor ce-l râvneau, se juca de foarte multe ori cu ele, râdea mult, fluiera melodii zâmbea larg și cuceritor.) nu i-a spus-o niciodată, dar simțea fără voia lui cum îl cuprinde o emoție aparte atunci când era în preajma ei. Îi simțea curățenia sufletească, nevinovăția, candoarea de copil necăjit ce nu-și permite să-și dorească ceva. De multe ori în joaca lui cu fetele și femeile tinere, o zărea cu coada ochiului cum îl urmărea cu privirea, a auzit și oftatul ei înduioșător, resemnat, ce-o făcea să părăsească locația doar pentru a-și ascunde lacrimile. Își amintește episodul cu sărutul furat…, el făcea deseori asemenea lucruri, iar fetelor și chiar femeilor măritate le plăcea și participau cu bucurie la actul în sine. Cu Maria a fost altfel… închide ochii și încearcă să-și amintească gustul…nu reușește, a trecut prea mult timp de atunci. Ea a fost un episod uitat imediat, spălat de ale tinereții valuri. Încearcă să nu se mai gândească, se simte obosit, vrea să doarmă… Maria îi pregătește perfuzia de seară, îi adaugă medicamentele în ea și-l roagă să se întindă ca să încerce să-i găsească vena. Voluntariatul la spital îi prinde bine acum , are o mână ușoară și prinde repede vena, instalează perfuzia și-l privește cum închide ochii și respiră liniștit, semn că o să adoarmă în curând. Doamna, începe să-și facă bagajul, mai este foarte puțin până când va veni cineva cu mașina s-o ia, va merge probabil toată noaptea ca mâine după ore 12 să ajungă la destinație. Maria nu întreabă nimic, doar ce doamna catadicsește să-i povestească. Având o funcție importantă, are foarte multe sarcini de serviciu ce trebuiau rezolvate. În mintea Mariei persistă gândurile legate de convorbirea telefonică auzită fără să vrea. (Doamna, avea un iubit secret cu care de fapt mergea să petreacă o săptămână de vis…!) Închide ochii și vrea să izgonească din minte această imagine. Trebuia să se gândească la el, cum să-l ajute să-și revină mai repede la forma dinainte. Se aude soneria telefonului, doamnă intră vijelioasă-n bucătărie și spune că trebuie să plece, nu mai intră în dormitor să-și ia la revedere, să nu-l trezească. Își ia geanta de voiaj, poșeta , haina de pe cuierul din hol, deschide ușa și coboară grăbită scările. Maria privește pe fereastră și observă o mașină de teren, oprită în fața scării și un bărbat înalt, elegant, care-i ia bagajele să le pună în portbagaj, apoi îi deschide ușa și o ajută să urce. Mașina pleacă în trombă din fața blocului, tulburând liniștea nopții. Rămasă singură cu el, parcă simte un fel de teamă. Strânge mâinile în rugăciune șoptind spre Înalt speranța că totul va fi bine. După ce mai pune lucrurile la locul lor, dă cu mopul pe hol și în bucătărie, merge în baie să spele cabina de duș și să pună în dulapuri tot ce doamna, în graba plecării lăsase de izbeliște.S-a făcut aproape miezul nopții, după ce-i scosese perfuzia, el a căzut într-un somn adânc. Respira liniștit , semn că medicamentele își făcuseră efectul. Maria ar fi mers să se culce în sufragerie, dar n-a avut acest curaj, dacă nu- i este bine peste noapte? Se așeză pe scaun lângă pat, rezistă cam o oră, după care luă hotărârea să se întindă în pat lângă el. Patul era dublu, nici n-ar fi simțit-o…Luă o pătură din dulapul de pe hol, se schimbă în pijamaua adusă de acasă și cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot se întinse pe cealaltă parte a patului. Oboseala prelungită și emoția apropierii lui o purtară pe Maria într-un somn fără vise…! Se trezi brusc, aproape că nu știa unde se află, privi mai întâi spre fereastră și văzu că afară e aproape ziuă. Se întoarse spre el, îi veni inima la loc, dormea la fel de liniștit. Se ridică ușor din pat să nu-l trezească, deschise un pic fereastra să intre aer curat, trase pilota mai bine peste el și plecă în bucătărie să-i pregătească micul dejun!

Cu sufletul în palme (fragment 9)

mai 21, 2020

Orele trec pe nesimțite, Maria s-ar fi apucat să facă curat în debaraua plină de tot felul de lucruri, dar n-a făcut-o deoarece doamna i-a spus că vrea să se odihnească și s-a culcat pe canapeaua din sufragerie. În dormitor, dormea și el, sub efectul medicamentelor, respira liniștit și cine știe ce visa. Maria, ca să nu deranjeze pe cei doi locatari ai acestui apartament mobilat nefuncțional, se așează pe un scaun în dormitor și-l privește cum n-a putut s-o facă niciodată. Își trimite gândurile în trecutul lor comun și încearcă să găsească capătul unor întâmplări care i-a pus de mai multe ori față în față.Tinerețea le-a fost marcată de neajunsuri, trebuiau să strângă mereu cureaua destinului ca să-și poată permite mai apoi să-și facă câte o bucurie. Societatea obliga sufletele să urmeze aceeași linie, nu te puteai abate de la reguli, nu aveai posibilitatea să-ți urmezi dorințele, planurile, visurile. După absolvirea liceului, obligatoriu  parcă ,trebuiau să lucreze ca să-și câștige existența. Au fost repartizați în același atelier al unei întreprinderi ce se ridica în picioare, dând de lucru la mai bine de două mii de suflete. Când privirea Mariei a întâlnit pentru prima oară privirea lui, a înmărmurit. A găsit acolo atâta candoare , atâta căldură, atâta sclipire … A fost fermecată…nu și-a mai putut găsi niciodată echilibrul. A simțit că nu-i este indiferentă, dar a mai simțit și faptul că era înconjurat de destule frumuseți în mijlocul cărora se simțea ca peștele în apă. Ea a știut să tacă, a ascuns cu dibăcie simțirile, se prefăcea mereu indiferentă când îl găsea ținând o fată de mână, sau jucându-i-se prin păr. Lui îi plăceau fetele blonde, cu aer de regine ale frumuseții, dar nu refuza nici pe cele încercate de alții cu mult înaintea lui. Maria suferea ori de câte ori apărea vreun zvon despre o întâlnire secretă (știută de toți). Încerca să-și stăpânească dorul de el, închizând ochii . În întunericul ce se lăsa putea să-și închipuie tot ce-și dorea.Și-și dorea multe. A marcat-o pentru totdeauna , o întâmplare pe care destinul i-a pus-o atunci în față. Știa că n-ar fi avut șanse să-l cucerească vreodată. Îl doreau prea multe. Cu aerul lui de “conte venețian”, ce dădea impresia că nu se lasă ușor cucerit, afișa o mare stăpânire de sine, simțeai de la primele vorbe o temperamentală poziție de lider căruia i se cuvenea tot. Într-o zi au plecat împreună să ridice niște piese de la un atelier care se găsea la celălalt capăt al întreprinderii. Au făcut drumul discutând diverse, lucruri fără prea mare importanță. Atelierul respectiv era compus din mai multe încăperi, piesele nefiind gata imediat, au fost invitați să aștepte preț de câteva minute, uscarea acestora. S-au așezat amândoi pe băncile unde muncitorii serveau masa, erau numai ei acolo. În apropierea lui Maria nu se simțea deloc confortabil, un tremur interior o încerca de fiecare dată, dar acum parcă începuse să se și vadă.Își privea mâinile să fie sigură că el nu vede cum tremură. Deodată el s-a ridicat de pe locul lui, a cuprins-o în brațe și a început s-o sărute . Maria s-a împotrivit la început, dar emoția momentului a cuprins-o rapid și s-a lăsat pradă unei bucurii atât de mult așteptate. Nici unul nu dădea semne că s-ar fi putut opri, chiar dacă amândoi simțeau că nu mai au aer. Ea n -a știut niciodată cât durase acel sărut, uneori i se părea doar o secundă, alteori închidea ochii și i se părea că durase o viață. Asta a fost tot…El nu mai schițat vreodată vreun alt gest de apropiere, s-a lăsat dus de valul vieții, găsindu-și fericirea în paturile multor femei până când s-a căsătorit. În schimb sufletul Mariei a rămas îngenunchiat pentru totdeauna. Nimeni n-a mai putut de atunci să-l ridice de jos. A suferit în tăcere, urmărind din umbră evoluția celui ce-l considera “ alesul” vieții ei. O trezește din această întoarcere în timp, un zgomot venit din bucătărie…trecuseră două ore cât două clipe și simțea o durere sfâșietoare în piept, iar pulsul déjà se dublase… Se ridică încet, încercând să nu facă niciun zgomot ca să-l trezească pe el și merge în bucătărie, unde doamna o roagă să-i facă o cafea, motivând o oboseală acută și o migrenă apărută pe neașteptate. Maria se conformează, face cafeaua, o toarnă în ceașcă și -și găsește de lucru prin bucătărie, în timp ce doamna se retrage în sufragerie să -și bea liniștită cafeaua. Maria mai aude apoi soneria telefonului și ca să nu mai audă convorbirea se retrage iarăși în dormitor așezându-se pe scaun lângă pat. Deși a avut grijă să nu facă nici un fel de zgomot, totuși el a deschis ochii și o privea acum cu atenție, căutând parcă în privirea ei stropul acela de înțelegere a realității dureroase în care se găseau amândoi. Maria îl întreabă dacă dorește ceva, nu vrea nimic, poate doar să-i potrivească o pernă la spate, cere să-i deschidă geamul și privirea lui pleacă în noaptea ce se apropie cu gândurile lui cu tot. Maria stinge lumina și lasă aprinsă doar o veioză pe noptiera din dreapta lui. Jocul de umbre de pe tavan se întrepătrunde cu aerul rece ce vine prin fereastra deschisă și binecuvântează parcă gândurile celor doi protagoniști .

(va urma)