iarna

O iarnă prinsă-n bolduri pe ie de femeie, sclipește cu sfială și ne arătă-o cheie cu care să deschidem sipetul cu iubire, să luăm cât putem duce  si ochii să se mire de-atâta frumusețe ce Dumnezeu ne lasă, dar  câți din noi știu rostul de- a o păstra în casă?
O iarnă ne pătrunde în sufletele triste și ne îngheață astăzi doar lacrimi în batiste, de ce am uitat oare  credința, omenia ? știm defila cu arme, ne arătăm mândria de-a învăța copiii să lupte  și să moară, arată-ne Tu, Doamne, cum să iubim o țară…
O iarna ce-a cusut-o măicuța pe ștergare, să ne-amintească Crezul ne pune o-ntrebare, la care noi urmașii nu mai putem răspunde, ne-apasă rău tristețea și răul ne pătrunde în sufletul crescut în pace și iubire, credința ne e calea spre a noastră mântuire.
Și iarnă, după iarnă, poveri de dus în spate, cu ochii-n lacrimi calde și mâinile legate, sperăm că mâine soarta de noi o să se-ndure, va crește o speranță cum crește o pădure  și spiritul luminii pe toți ne va  cuprinde, iubirea  pentru țară scânteia va aprinde.
 

 

Publicitate

Știi ce fac ?

Știi ce fac?

e noapte-afară  și doar gândul meu colindă printre razele de lună se strecoară în oglindă, adâncește umbre stranii ce se-așeză peste crânguri, cornul lunii poartă dorul când suntem așa de singuri. Ai plecat înspre lumina care te-a orbit se pare, n-ai ținut de mine seama, ți-am scris totul într-o scrisoare, care stă și acum pe masă, poștașul n-a vrut să vină și- atunci tu ai găsit calea, ce mergea doar spre lumină. Eu rămasă-n întuneric, am pierdut cărarea dreaptă, n-a fost nimeni să mă-ndrume, să mă urce pe o treaptă, să observ și eu lumina ce-o zăreai în infinit, ai plecat și trist și singur,  ce-ai avut, ai părasit. De atunci nu-mi găsesc locul, lumea nu mai este lume, a căzut o ceață deasă peste-al sufletului nume, trec zile și nopți de-a rândul, nu mai știu de vin sau pleacă, simt izvorul plin de lacrimi cum se pierde-ncet și seacă. Singură, dechid ferestre să privesc în depărtare, poate de înduri de mine și te-ntorci la o zi mare, să-mi aduci plus-infinitul scris de Ziditor  pe cer, să fim doi ca mai-nainte, să nu rămâi un stingher, să simt iar îmbrățișarea care-mi aducea fiori, să trăiești povestea toată și să nu mai poți să mori …

Simți uneori că viața deraiază  de pe șinele timpului tău, o ia pe arătura unui destin încetoșat și plin de alunecări în prăpastii străjuite de munți de îndoială și indiferență. Te apleacă la pământ orice așteptare ce nu se împlinește și aduce lacrimi fără număr în ochii care stau să plângă. Dezamăgirea crește în înălțime și umbrește orice bucurie care ar putea să limpezească apele înainte de vărsarea în delta iluziilor. Gândurile o iau razna și se rătăcesc în nopți fără vise, întunecate și reci,degeaba încerc să le luminez drumul cu lanterna  iubirii mele neprihănite, sfârșesc în genunchi în nisipurile mișcătoare ale trăirilor omenești. Sentimentul de neputință ce merge paralel cu sufletul meu, aliniază dorințe în cercuri concentrice, nelăsându-le timp să înmugurească și să urce zidul deznădejdilor spre înaltul curat al liniștii interioare.Încerc din răsputeri să mă ridic din apele învolburate, să nu mă mai izbesc de valurile de indiferență pe care plutesc mulți dintre semenii mei, încerc să-mi limpezesc vocea și încerc  să nu cad în  tăcerile veacului acesta plin de angoase, de trădări, de minciună și putere. Plouă în gândurile mele, se îngreunează tivul speranțelor neîmplinite, răbdarea și-a micșorat limitele, iar dorințele deabia încolțesc sperând la viitura de cuvinte ce mângâie și vindecă. Știu că n-o să mai vii,dar silitoare cum sunt,  încă te mai aștept la margini de timp cu mere în poală, pentru că eu nu am destrămat conturul niciunui gând ce-ți aducea iubirea mea, totală, definitivă, neschimbătoare și nu țin cont de suferința continuă care aprinde mereu scânteia vieții până când o fi să fie!

Dacă…

Dacă-aș fi putut să-ți spun, tot ce-n suflet am mai bun, n-aș fi scris versuri bizare pe cerul senin și-n zare nu mi-aș rupe o aripă să opresc numai o clipă dintr-o viață  cu noi doi, gândul meu udat de ploi și rugina toamnei tale, zugrăvesc pe zid vestale, aș fi scris pe-al tău destin cu albastru de senin, dorul meu ce-n piept zvâcnește întrebând  -mă mai iubește?
 
Dacă n-aș mai scrie  rime, n-aș trimite gând spre tine să-ți șoptească  ce nu știi, m-aș închide-n poezii, liniștită și cuminte, m-aș ruga la cele sfinte să-mi aline cumva chinul, să-mi înăbușe suspinul, liberă să zbor spre stele numai cu visele mele.
 
Dacă aș ști ce porți în gânduri, n-aș mai scrie atâtea rânduri, spre Înalt cer îndurare și trec singură hotare unde soarta e stăpână, înspre tine întind o mână și tot sper că vei vedea universu-ntreg în ea, din căușul palmei mele cade  pulbere de stele.
 
Poate-mi dai un semn să vin să rup firul de pelin să nu-ți amărască viața, să te prindă dimineața-n altă lume mai frumoasă și-n gând să ne facem casă, din iubire lampadare, s-adun razele de soare, din ele  covor să țes, sperând că ai înțeles, că mi-ai fost și-o să-mi rămâi- tu iubirea mea dintâi.

Și tăcerea e un răspuns

Îmi bat gândurile la poarta sufletului, caută drumul spre lumină. M-ai lăsat în negurile vremurilor, singură, fără niciun fel de sprijin.Unde să găsesc bățul orbului să mă scoată pe drumul trăirilor omenești, să descopăr că atunci când dai  la o parte perdeaua suferinței mai există viață. Teama m-a făcut să merg pe vârfuri, m-am tăiat în crestele stâncilor indiferenței omenești, am avut credința că dacă voi fi cuminte și-mi voi păstra iubirea întreagă, voi reuși să ies la liman. E greu,îmi dau seama că fără sprijin nu voi ajunge prea departe. Deja s-a făcut târziu, au trecut anii peste mine și mi-au spulberat și bruma de speranță pe care o semănasem în căușul palmelor, sperând la o răsărire întârziată care să-mi spulbere tristețile ce mă înconjoară. Am tot întins mâna spre tine, am descheiat nasturii de la gâtul toamnei și-am împrăștiat rugina , am crezut că iarna ce-o să vină o să ningă fluturi albi peste ce-a fost rău, peste ce nu s-a spus sau nu s-a înțeles. Îmi caut liniștea de pe urmă, poate e ascunsă undeva și o s-o găsesc, încă visez, visele mi-au fost mereu  frânghiile ce m-au ajutat să trec prăpastii de durere, chin, suferință. Lacrimi fierbinți îmi limpezesc pentru o clipă retina, mă zăresc agățată de un răsărit ce împrăștie o lumină difuză…mai am timp,iar tăcerea ta e singurul răspuns!

Urcuș

Am urcat pe creasta lumii ca o iederă pe zid și-am îngenunchiat pe stâncă,calea dreaptă să deschid, m-am luptat cu necredința, amăgirea și minciuna și-am știut s-ating argintul ce în noapte-l pierde luna, raza soarelui am strâns-o-n dimineți pline de rouă și-am păstrat din ea lumina să vă –mpart  acum și vouă.

M-au zidit ca pe o Ană numai ca să-mi frângă zborul, am răbdat îndurerată, mi-am păstrat în suflet dorul,când în neguri ziduri cad, să alunge din suspin, altă zi li se arată, alte Ane iarăși vin, le zidesc fără să știe că zadarnică li-i  truda, le rămân numai arginții strânși în pungă de un Iuda.

Când oglinda îmi arată ridurile de pe frunte, simt cum crește îndoiala a ajuns precum un munte, lacrimile se adună a pornit deja izvorul, doar în suflet se ma zbate între două maluri dorul, doar acolo mai trăiește stropul de iubire pură și încearcă să desfacă lacătul închis de ură.

Mai e timp de-o vrea Inaltul, să visăm drumul spre stele, pun speranța-n coșul zilei, alung gândurile rele, mă ridic pe vârf de spadă prinsă-n frânghii de lumină și aștept iar zorii zilei, sigură sunt c-o să vină, să pun iar în glantare doar iubirea, să deschid altă lume, să mă crească ca o iederă pe zid!

Destin omenesc

 
cine mai știe azi de clacă? de boabe coapte-n jar la vatră?
și cine mai aude oare cum trec pe drum care cu boi
pe lângă garduri unde oare mai vezi un câine care latră?
păzind cu atâta strășnicie oborul cu turme de oi…
 
zăpezile de altădată puneau în suflet mângâiere
cu toții ne strângeam acasă, iar pâinea caldă din cuptor
n-o s-o uităm oriunde –n lume vom fi constrânși de bariere
iar casa, satul, țara, râul vor supina al nostru dor
 
în fața casei părintești, azi mai zărești câte-o bătrână
ca o statuie tot așteaptă întorcerea a cinci copii
care-au plecat în lumea largă, niciunul n-a vrut să rămână
să aibă grijă de părinții care-au rămas triști și pustii
 
unde punea măicuța flori, azi vezi dor buruieni ce cresc
ea nu mai poate să muncească, nici să mai țeasă la război
și dronele filmează acuma cum satele se prăpădesc
bătrânii pleacă-n deal sub cruce, nu mai rezistă la nevoi
 
spre cer o rugă înălțăm și-am vrea ca ei să fi rămas
să mai avem cui spune mamă și tată, când ne este greu
dar am ajuns și noi ca dânșii, abia mai facem câte-un pas
și cerem binecuvântare la Bunul nostru Dumnezeu

Ca la-nceput…

E -atâta spațiu  între noi, pământ și cer  stau la un loc, e și căldură dar și ploi, nici picătură de noroc nu cade peste timpul meu, să-mi lumineze nopți târzii, adun doar licurici din suflet sperând mereu c-o să revii. Eu nu-mi doresc eternitatea, o clipă doar să-mi fii aș vrea și aș zbura doar c-o aripă pe cea mai luminoasă stea, de-acolo eu ți-aș face semn și-aș scrie litere aldine  pe-un nour  alb ca un îndemn să poți urca până la mine. Doar bucurie-aș semăna pe ulițe de timp uitate și aș picta pe cer curat doar gândurile vinovate, ca vântul să le poarte-n zbor spre înălțimile albastre să rupă falsul lor fior din toate drumurile noastre. Mă voi ruga să-ți fie bine, oriunde-ți vei așterne locul și universul să-ți aline , să-ți stingă din inimă focul, de poți colindă necuprinsul, trimite-mi  unde de uimire, pe-o iederă de timp va crește grădina unde-am pus iubire, se v-a înălța înspre înalt din bucurii trăgându-și seva, născându-ne ca la-nceput întâi Adam și apoi Eva…
 

Șoapte pierdute

e prea târziu de spus povești
,,e lung pământul, ba e lat…,,
spune-mi te rog, pe unde ești?
și ce ținut să mai străbat…?
de-un an colind înalții munți
cu apele cobor la vale
peste prăpastii înnod punți
colțuri de stâncă-mi stau în cale

dar nu mă las pradă tăcerii
toată durerea o îndur
deși amar mi-e gustul mierii
sparg zidurile dinprejur
și caut poarta către lume
cheia iubirii e la mine
încep a te striga pe nume
puterile cât m-or mai ține

în colțul minții pun lumină
pe drumul drept să merg mereu
și nu mă știu să am vreo vină
pân* te-oi găsi, m-oi pierde eu
luceferi ce-se aprind în noapte
tristeților le pun cătușe
mi-e dor de ale tale șoapte
și-mi însemn drumul cu cenușe

de-un an colind înalții munți
cu apele cobor la vale
peste prăpastii înnod punți
colțuri de stâncă-mi stau în cale
spune-mi te rog, pe unde ești?
și ce ținut să mai străbat
de atâta drum cred în povești …
și-i lung pământul, e și lat…

Ție…

Tu ai plecat acolo SUS și drumul nu l-ai însemnat,
degeaba caut un răspuns, ce a fost scris s-a ntâmplat,
 furtuni  de gânduri mă –nconjor, sufletu-mi tremură de frig
cui să trimit atâta dor și-n care zări să te mai strig ???
cui să-i spun astăzi ,,la mulți ani,,?, și-n brațe pe cine să strâng?
cât ața vieții m-o mai ține, noapte și zi,  întruna… plâng!