Ce-i o strângere de mână…

Vine o vreme când o simplă strângere de mână reușește să deștepte vibrația din suflet care aspiră praful de pe amintiri îngălbenite de timp dar nu mai ai ce face… Viața și-a spus cuvântul de mult, nimic nu se mai poate întoarce, clipele pierdute sunt deja amestecate cu universul, nu mai e nevoie să-ți pui întrebări. Răspunsul la ele n-ar mai conta, greșelile făcute sunt trecute cu vederea, ți-ai învățat lecția și ai trecut mai departe, ai devenit mai înțelept, poate mai bun și ai păstrat (sau nu) un singur regret. Acela că ai fi putut trăi mai frumos.Luați ca individ, fiecare dintre noi alegem în viață pe cineva. Și o facem din milioane de oameni. Doar de un singur om avem nevoie ca viața noastră să curgă liniștită spre împlinire.Uneori avem norocul să cunoaștem oameni care merită să fie iubiți, respectați, înțeleși. Oameni cărora le vom da tot ce avem mai bun în noi, pentru că simțim că ne dăruiesc toate frumusețile pe care le au în sufletul lor. Alteori ne înșelăm amarnic. În naivitatea noastră credem tot ce ne înșiră “omul ” căruia îi dăruim încredere totală și pierdem. Minciunile pentru obținerea unei clipe frumoase ies la iveală, iar dezamăgirea e mare.Sentimentele false sunt doar aventură, divertisment, risipire de timp, îți macină ființa, suferi. Dacă poți ierta, fă-o…Ia asupra ta vina acestei nepotriviri și încearcă să mergi mai departe. Sunt atâtea drumuri înaintea ta. Pune șaua pe armăsarii speranțelor și zboară, universul e mare. Vine o vreme când o strângere de mână nu mai e posibilă. Ocolim pe cealaltă parte a străzii cu masca pe figură de teama contaminării. Acum, în acest moment ce să facem cu vibrația sufletului? Cum s-o stingem? Care sunt drumurile ce duc spre împlinirea visurilor noastre? Mai avem visuri?

Alege liniștea

Căutările dor, fiecare din noi căutăm ceva, când ne-a construit Creatorul a vrut să-i semănăm, dar când a trecut la cifra doi și-a dat seama că trebuie să ne pună în alcătuire ceva care să ne facă să ne atragem, altfel ne-am pierde. Pământul e mare…și uite așa fiecare ne căutăm ce ne lipsește, toată viața. Câteodată ne oprim, găsim ceva ce s-ar potrivi de minune sufletului nostru și zâmbim, credința că acel ceva e pentru toată viața ne dă liniște și bucurie. Ne crește sufletul, înflorește, se dezvoltă, învață lecții,se simte bine până când se lovește de piatra neputinței și apar întrebările fără răspuns, apar regretele. Vrei să te întorci mereu acolo unde ți-a fost bine. Uneori nu se mai poate și începe durerea.Te doare că nu mai poți schimba hotărâri luate în grabă, te doare că nu mai ești ca înainte, ți se pare că trăiești viața altcuiva, suferi când cel de lângă tine alege alt drum și te lasă singură în întuneric, fără lumina ce i-ai dăruit-o lui. Drumul tău e greu, labirintul vieții ți se pare de nepătruns, simți că nu mai poți și vrei să renunți Te doare de a ajuns durerea să te hrănească, simți că fără să te doară –nu trăiești. Ești într-o răscruce acum, depinde de tine ce drum vei alege în continuare, atenție!, drumuri sunt multe,caută cu grijă, cu grija aceluia ce și-a înțepat tălpile în spinii suferinței, acum poți să alegi să schimbi destinul, chiar dacă rana sângerează încă și nu poți să ștergi cu buretele întâmplările sorții. Alege liniștea, acceptă vindecarea, iartă-te, mai întâi pe tine și apoi pe ,,alții,,eliberează-te din poveste și eliberează-i și pe ei- doar așa poți păși mai departe spre împlinire. Iubește !

Ultimatum

Privirea mea e-așa de tristă și ce mă doare cui să-i spui? șterg lacrimile c-o batistă și-mi leg speranța de un cui, bătut în grinda îndoielii când timpul măcina secunde, nu simt parfumul primăverii ce se revarsă unde, unde. Îmi pleacă gândul iar hoinar, din întâmplare-n întâmplare, sare hotar după hotar și nu-și găsește rostul care, să-i ardă inima văpăi cum o făcea atunci odată, acum pierdut, doar zace-n ploi… ce omenire încercată. Tot bâjbâim  prin ceața deasă cu  teama strânsă în privire și nimeni nu poate să coasă un suflet rupt de-o amăgire. Din haita gândurilor negre ce se revarsă ca o boare, mi-a încolțit un gând anemic pe care-l scriu într-o scrisoare. O s-o timbrez cu dor curat și-am s-o trimit azi către tine, să-ți spun că-mi ești ceru-nstelat ce la-nălțime mă susține. Poate nu crezi, nu vrei, nu știi, că fără tine nu-mi văd rostul și nici nu îndrăznesc să caut doar în simțire adăpostul. Rămân în ploi să număr picuri ce mă apleacă la pământ  și număr iar din doi în doi să scriu esența din cuvânt. Mi-ai dat un ultimatum clar ce-n suflet sapă galerii, cum să-mi astâmpăr nerăbdarea când  lângă mine  n-o să fii?
 

 

Așteptare

Îmi trece seara greu, când te aștept iubire, așa a fost mereu, am lacrimi în privire când gândul nu-nțelege de ce tristeți m-apasă și nu știe ce lege mă taie ca o coasă.Culeg  ierburi uscate să-mi fac un pat din ele simt sufletul cum plânge legat între atele, arunc perdea de raze de lună argintie peste atâtea fraze ce astazi ți-am scris ție.Îmi înrobesc cu știință trăirea și mă doare, ce-s eu? doar o ființă, ce sufletul îi moare… ce nu știe să –nșele și spune ce gândește, mai cade pe podele, prea des se poticnește.Trăiește doar cu apă și pâine uneori, iar gândurile-i sapă prin suflet  închisori. La moara îndoielii se macină idei, îți dăruiește totul și tu nu vii să iei. Pe armăsari de timp ai pus șaua mai  ieri, alergi un anotimp și-l scazi din primăveri, nu-ți pasă că o toamnă s-a instalat în mine ce în perdea de galben abia mă mai susține.Un suflet zdrențuit cum crezi că mai rezistă, e așa mare furtuna și viața așa tristă, cum să săruți albastrul, când norii-l înconjoară, nu vezi nemărginirea, dacă se face seară. Ai pus lacăt pe suflet și nu ai păstrat cheia, tu ai ales sublimul și ai uitat femeia ce nu mai are aer când suferința vine, degeaba-ți scrie versuri cu litere aldine.Speranței pun căpăstru și-o mân înspre zenit, demult tu ești acolo, eu… astăzi am pornit…

 

Cu sufletul în palme- fragment 7

Maria își schimbă rochia udă și îmbrăcă un tricou și o pereche de pantaloni de trening, pe care-i avea într-o sacoșă. Scoase termosul cu supă, intră în bucătărie, verifică dacă e caldă, o goli într-un bol, luă o lingură din sertar și puse la prăjit o felie de pâine. Când totul fu gata le așeză pe o tavă și intră în dormitor. Îi puse tava pe un suport și-l ajută să se așeze mai bine , îi potrivi perna, să poată mânca. El privea mișcările Mariei într-o tăcere de început de lume. Gândurile lui alergau în toate direcțiile și parcă lovite de lumina unui fulger, nu-și găseau locul. Frânturi de cuvinte se învolburau spre ieșirea din carapacea minții, dar nu ajungeau să fie rostite, parcă o plasă cu ochiuri mici strecura frazele și rupea legăturile dintre ele. O strălucire apare deodată și totul revine la normal. Își dă seama unde este și de ce nu poate rosti vreun cuvânt. Își coboară privirea spre bolul cu supă și începe să mănânce. Maria îi spune poftă bună, vede că se descurcă și părăsește încăperea să nu-l deranjeze. Se așează pe un scaun în bucătărie și încearcă să-și ducă gândurile mai departe de eul ei , dar vede cum se pierd în forme înșelătoare alcătuite din cenușa timpului. Imaginația îi pictează pe zidurile închisorii fluturi zburând peste câmpii pline de macii unei iubirii de-nceput, peste care stihiile naturii aruncă săgețile neîmplinirilor cotidiene. Himere însărcinate cu gânduri de-mprumut ară cu plugul tras de vicleniile crescute în ură și dezolare. Seamănă ici, colo, dezamăgire și suferință. Maria trage perdeaua albă a iluziilor peste dorințele rămase neîmplinite și încearcă să revigoreze o speranță rămasă pe margini de –ntâmplare. O ajută să-și deschidă ochii, să poată privi prin ferestre lumina. Un zgomot o trezește din visare. Merge în dormitor. El terminase de mâncat. În încercarea de a pune bolul pe noptieră, lingura îi alunecase pe parchet. Maria ridică lingura, luă suportul și bolul. Merse să le ducă în bucătărie. Se întoarse, îl întreabă dacă mai vrea ceva, El îi face semn cu mâna că nu și se întinde pe pernă. Senzația aceasta de bine pe care o simte îl face să închidă ochii și să-și cheme gândurile înapoi, vrea să le pună de strajă sufletului ce dă semne că trăiește. Încearcă să-și reîmprospăteze memoria și trece pe lista dorințelor și această tulburare plăcută ce l-a cuprins. Uită de boală, serotonina ce încolțește în creierul lui îi dă forță, îi ascute simțurile, îi dă răgazul necesar să-și împodobească gândurile cu visuri ce se vor împlinite. Pe Maria o știa de mulți ani, viața i-a adus de câteva ori împreună pe aceeași cale a destinului, îi plăcea să stea de vorbă cu ea, simțea că spiritul ei e viu, înălțător, plin de sensibilitate, se dăruia mereu pentru binele celorlalți. Știa aceste lucruri, dar niciodată până acum n-a simțit această tulburare emoțională. Vocea ei molipsitoare îl pătrunde ca o patimă prin vene și-i dă senzația că viața poate fi și frumoasă. Așternându-și aceste gânduri drept pled pentru suflet, adoarme cu zâmbetul pe buze. Maria simte mulțumire privindu-l cum doarme. Se citește pe chipul lui o liniște ce dă sufletului ei speranța că totul va fi bine. Face ordine prin bucătărie, după care își găsește vreme și pentru ea, face o cafea și o savurează liniștită. Mintea ei așterne dorințe deși știe sigur că acestea nu se vor împlini. Tăcerea născută, ridică din colbul sufletesc cioburi sărite din inima Mariei, le dă strălucire ștergându-le de amărăciunea ultimilor ani și încearcă să le potrivească acolo unde le era locul. Vibrația clipei pune pansament pe rană. Cu ochii deschiși Maria visează.

Cu sufletul în palme- fragment 6

Cu aceste cuvinte în minte gândurile Mariei încep să-și construiască strategii. Inima-i bătea cu putere, gata să iasă din piept. Apropierea aceasta a corpurilor a produs în sufletul ei o scânteie ce arde déjà bruma de răbdare ce mai există. În cele opt ore, trebuia să pun totul la punct. În primul rând el trebuia schimbat de pijamale, era îmbrăcat cu cele cu care venise din spital și deja se simțea un puternic miros de medicamente. Doar gândul că trebuia să-l dezbrace, o înfioră pe Maria. Încercă să-și stăpânească simțirea și-i spuse cu o voce prietenoasă,, trebuie să ne schimbăm de pijama… El închise ochii semn că a înțeles mesajul și încercă cu mâna dreaptă să-și ridice corpul. Nu reuși singur, Maria îl luă în brațe și-l trase ușor pe marginea patului. Îi descheie nasturii bluzei de pijama și cu mare grijă să nu-l doară îi scoase mâinile din mânecile un pic mai mari decât era nevoie. Procedă la fel și cu maioul. El se lăsa de fiecare dată condus de cele două mâini puternice ale Mariei. Încercă să nu-i privească pieptul, fură doar cu o privire o imagine pe care și-o tatuă imediat în minte. Nu-i mai văzuse trupul până atunci.. Hotărî că trebuie să-i facă o baie fierbinte, după relaxarea corpului putea să-i facă un masaj ușor pe mâna și piciorul care nu mai răspundeau comenzilor creierului. În baie exista o cabină de duș, mintea Mariei îi comandă imediat să pună în interior un taburet de plastic pe care așeză un prosop, potrivi apa și lăsa dușul în poziția ce-a mai bună. Căută în șifonierul de pe hol o pijama curată, îi desfăcu nasturii și o lăsă pe pat. Îi spuse ce are de gând să facă. El asculta și închidea ochii în semn că a înțeles. Se ridică în piciorul drept, Maria îl luă de mijloc și sprijinit de ea, începu să facă câte un pas. Se vedea pe fața lui că efortul era imens, dar ambiția și cele două lacrimi apărute la coada ochiului l-au făcut să continue drumul. Au ajuns în fața cabinei de baie, Maria s-a așezat în fața lui, a pus talpa piciorului lui pe piciorul ei și a încercat să-l așeze pe scaunul din cabina de duș. Nu a reușit din prima, el era mai greu decât ea, dar până la urmă totul a decurs normal. Rămăsese problema pantalonilor de pijama ce trebuiau dați jos. Mintea rapidă a Mariei a hotărât să-l lase așa până îl spală pe cap, după, ce-o fi o fi… Se dezbrăcă și ea și rămase într-o rochiță ușoară cu bretele. Dădu drumul la duș, el închise ochii dar jetul de apă caldă îi făcu bine. Maria puse șampon în palmă și începu să-l frece pe păr, avea un păr bogat, fusese negru în tinerețe, acum era grizonant. Îi făcu un masaj facial ușor, apa caldă deschidea porii feței și curăța impuritățile. Barba începuse să-i crească, apăsa cu degetele firele din barbă și un tremur interior puse stăpânire pe ea. Simți cum el își lasă încet capul pe pieptul ei, folosindu-l ca sprijin- accentuând apăsarea. Sufletul ei, imediat puse o întrebare,,el știe ce face? Sau e doar o oboseală apărută în urma jetului de apă caldă. Interiorul ei fremăta în continuare, noroc că el nu simțea asta. Mâinile ei masau cu blândețe corpul bărbatului neajutorat. Apa caldă pictă cu un roșu strident spatele lui, apoi pieptul și se strângea în pantalonii de pijama ce deveniseră prea grei. Maria se aplecă dintr-o dată și cu o mișcare fulgerătoare îl prinse cu o singură mână, îl aplecă spre ea, iar cu cealaltă îi trase pantalonii la picioare. Reveni pe taburet, (prosopul plin de apă alunecase deja), nu deschise ochii dar nici nu se împotrivea mâinilor ce masau delicat pielea corpului. Maria luă un burete de baie, îl săpuni îndeajuns și fără să privească începu să-l spele în continuare. Îi simțea mâna sănătoasă cum se ținea cu putere de gâtul ei cu un pic de teamă și nu luă în seamă zvâcnitura pornită parcă la comandă ce-i făcu corpul să tremure ușor. Dădu drumul apei calde să curgă în voie peste amândoi, săpunul curse în dâre subțiri peste cele două corpuri a căror gânduri se încurcau căutându-și identitatea.. Maria ridica gândul ei pe tipsia destinului și aceasta coborî, arătând greutatea hotărârii luate doar din dorința de a fi beneficiara unei singure clipe de fericire. Pe cealaltă tipsie trona prejudecata, înveșmântată în haine fixe, cu tivul perfect, ce nu -și schimba culoarea pentru a îndeplini o dorință. Cu mintea obosită de aceste gânduri Maria făcu un pas în afara cabinei de duș, pusese mai devreme acolo un prosop pe gresie ca el să nu alunece cumva și să cadă.Îl ridică ușor, susținându-i piciorul inert și efortul comun avu ca rezultat ieșirea cu bine din cabina de duș. Trase de pe mașina de spălat un prosop mare de de baie, îi înfășură corpul în el și în sfârșit respiră ușurată. Îl duse ușor și-l puse pe un scaun lângă pat. Rochia ei era udă, nu putea să-și dea seama cum arată, îmbujorată la față simțea că el o privește într-un fel anume. Nu-i cunoștea gândurile poate doar simțea un atașament profund. Era oare un sentiment încolțit în sufletul lui, sau doar așa știa el să mulțumească pentru ajutorul primit? Maria mulțumi providenței în gând, reușise să facă un lucru minunat. El se va simți mai bine acum. Îi schimbă automat lenjeria patului cu una curată, fața de pernă și de abia atunci îl așeză pe marginea patului. Se aplecă și îl îmbrăcă în pantalonii de pijama, îl sprijini de ea, îndepărtă prosopul de baie și-i ridică pantalonii privindu-l în ochi. Îl așeză din nou pe pat, îl ajută să îmbrace și bluza de pijama. Maria zâmbi mulțumită, reușise să facă ce-și propusese. Îi potrivi perna la spate, îl rugă să aștepte un pic ca ea să se schimbe de rochia udă, după care îi va da să mănânce

Cu sufletul în palme- fragment 5

N-a putut să doarmă. Își ștergea mereu lacrimile ce nu mai conteneau. Erau lacrimi de fericire.Ceva în sufletul ei , îi șoptea că va reuși să-l aducă pe linia de plutire. S-a îmbrăcat într-o rochie cenușie, trebuia să facă o impresie bună doamnei. Avea făcut un curs de prim ajutor, de la care obținuse și o diplomă, făcuse voluntariat în spital în timpul ei liber. Știa cum să pună o perfuzie și să schimbe patul unui bolnav. Toate astea au contat în discuția cu soția lui. Căpătase încredere în ea. Asta și figura ștearsă a Mariei, zâmbetul ei trist, vorba ei respectuoasă, cunoștințele medicale au avut prioritate în alegere. Gândurile Mariei pornesc înainte ei spre el. Emoțiile o copleșesc, parcă i se face rău dintr-o dată. Obișnuită cu suferința, i se părea ceva firesc s-o doară sufletul, simțea că trăiește doar prin durere, așa știa că e încă vie. Nu putea să despice firul în patru, să-i afle tainele, nu știa să trăiască intens, nu cunoștea cum e să fii iubită de cineva. Privea imensitatea cerului, se simțea singură ca o stea strălucitoare plină de mister, neatinsă de gândul nimănui. A ajuns la ușa apartamentului, apasă pe butonul soneriei și așteaptă cu sufletul la gură. I se pare o secundă cât un an. Ușa se deschide și apare soția ,,lui”, elegantă, fardată, stăpână pe ea. O poftește în apartament, parcă nici n-o privește, o plimbă prin casă și începe să-i dea instrucțiuni: aici este asta, aici asta, aici faci așa, dincolo altfel. Prinsă de gândurile ei Maria aude în surdină glasul soției, abia așteaptă să ajungă în dormitor să-l vadă. Dormitorul era micuț, intra în el doar patul dublu, două noptiere și o servantă pe care era o plasmă. Fereastra dormitorului era acoperită c-o draperie de catifea albastră , nuanță ce închidea parcă atmosfera și așa destul de obositoare. El dormea, probabil sub efectul medicamentelor, n-a simțit prezența cuiva în cameră. După alte câteva precizări referitoare la hrana ce trebuia să i-o dea, soția își ia geanta și o anunță sec că ea se întoarce la orele 18, iar dacă sunt probleme să-i dea telefon. Maria închide ușa apartamentului și se reîntoarce în dormitor. Îl privește înmărmurită , își lasă lacrimile să curgă în voie, încearcă să-și adune gândurile, să le pună la locul lor.Trebuia să fie atentă la ce face, trebuia să-l ajute să-și revină. Se așează pe pat, încearcă să dea cearceaful la o parte,verifică dacă el e bine. Soția i-a spus că nu poate vorbi deloc, poți comunica cu el doar prin semne, mâna și piciorul stâng sunt inerte, nu le mai poate controla, merge la baie doar susținut de cineva. Până acum a fost hrănit cu perfuzii, dar va trebui să mănânce și supă, îi lăsase ea în frigider. Maria caută în sacoșa cu care a venit de acasă, îi făcuse supă de pui, pasase un piept de pui și câțiva ficăței cu legume multe. Era o supă cremă, chiar delicioasă deși nu avea pic de sare.Termosul o păstrase caldă.Trebuia doar să aștepte să se trezească. Apăsarea se instalează pe sufletul Mariei, își ia inima-n dinți și începe… Trage draperia de catifea, i se pare îmbâcsită de praf, parcă nu era data jos de un an, deschide larg fereastra și aerul rece, curat intră în cameră. Trage mai bine pilota peste el. Îl privește în voie, niciodată n-a putut să facă asta. Îi era mereu teamă ca cineva să nu descopere vreodată taina ei.De câteva ori privirea ei a întâlnit-o pe a lui și a rămas acolo, nu se pute îndura să privească în altă parte, parcă o hipnotiza. Maria se întreba de ce el o privea în continuare, când privirile lor se întâlneau, niciunul nu renunța iar întâlnirea aceea a privirilor întârzia nepermis de mult. S-a gândit că poate zâmbetul ei trist cerea un strop de consolare. Aerul rece, proaspăt al unei zile de februarie fără zăpadă, l-a trezit. A deschis ochii, avea o privire tristă, știa ce se întâmplă cu el, iar prezența Mariei l-a făcut să tremure, sau poate tremuratul era de la aerul rece ce vene prin fereastra deschisă. Maria închide fereastra, se apropie de el și-i ia mâinile în mâinile ei să le încălzească. Suflă aer cald peste ele și le freacă sperând într-o circulație mai rapidă a sângelui. L-ar fi luat în brațe, i-ar fi dat din puterea ei, doar să fie cum a fost înainte. Maria reușește să spună câteva cuvinte, încearcă să-l liniștească explicându-i că va avea grijă de el de acum încolo. Din ochii lui curg mărgăritare pe care nu și le poate șterge, Maria se apropie și-l îmbrățișează vorbind în locul lui,,totul o să fie bine,,.