Poetului nepereche

Cuvintele îmi sunt puține și doar în gânduri te găsesc, ne-ai părăsit de mult Emine, aș vrea cuvântul să-ți rostesc, dar simt că eu nu pot ajunge la versul tău înălțător, ai fost o flacără ce arde și dă căldură la popor. Ești încă-n gândurile noastre și te iubim ca la-nceput, simțim parfumul florii-albastre și strălucirea ce-a umplut, câmpii și munți, lacul și marea, la fel și Dunărea albastră, ai dus cu tine fericirea dar mai ales durerea noastră. Orfani suntem acum Emine și așteptăm să te naști iară, să faci din iarna asta tristă o nesfârșită primăvară, să semeni file noi de carte doar cu semințe din străbuni, să nu mai așteptăm s-apară din Univers alte minuni. Simțim ca tine, românește și limba noastră n-o uităm, toată suflarea țării-o crește când la Luceafăr ne uităm și vrem ca el să se scoboare pe plaiul nostru strămoșesc, iar Doina ta- o vindecare pentru urmași, e-așa firesc, când totul vine de la tine e legământ, este credință, stindard ne-ai fost și națiunea cu tine-a mers spre biruință. Atât de fragedă-i simțirea ce ne-a rămas pururi în gânduri, mereu prezent în poezie și-n proză scrisa-i mii de rânduri, ce-ți poarta ca pe o simbrie amprenta ta de geniu pur, tu ai știut pe-a țării glie să tragi speranței un contur. Cuvintele îmi sunt sărace, mi-e greu să urc pe a ta scară, eu duc cu mine doar durerea acestui neam, prea grea povară și nu știu cum să găsesc calea ce mă va scoate la lumină, Emine, ruga mea fierbinte – ia-ne din suflet orice vină, ca mai apoi curați să mergem pe drumul ce ni l-ai deschis, pe care-ai presărat cuvinte de dor, iubire pură, vis…

Publicitate