Mă las sedusă de timpul acesta gri, al acestei jumătăți de iarnă fără zăpadă, de parcă Ziditorul ne obligă să ne odihnim mintea și sufletul ca mai apoi să vedem viața din altă perspectivă. Singurătatea camerei încălzite minimal de o sobă de lemne și luminată de un bec economic cu lumină pală, mă poartă cu gândul la poveștile de altădată spuse de bunicul și pe care-l ascultam, privind la pereții văruiți în alb pe care jucau umbre de lumină de la jarul din mașina cizmă, postată în mijlocul camerei. Un ocean de tăcere inundă trăirile ce abia mai pâlpâie prin colțuri de suflet. Mă las purtată spre abisul liniștit al universului ce unduiește existențe spre anotimpuri de lumină și întuneric. Scânteiază ochi dumnezeiești, arătându-ne calea pe care trebuie s-o urmăm, iar noi ne împiedicăm de pietrele neputinței și alunecăm în deznădejde. Trimite-ne Doamne, ancora cunoașterii să putem ieși la limanul destinului…

Publicitate