De timpuriu ai vrut să pleci, nu știu unde-ai găsit poteci și cine ți le-a arătat de singură azi m-ai lăsat, pe ce cărări să merg acum, când peste tot văd numai fum și pașii mei urme nu lasă? singurătatea mă apasă și-mi taie creanga unui vis, acela ce mi l-ai promis, când între noi sclipea lumina și nu știam ce-nseamnă vina de a trăi prins în frânghii, m-aș bucura să poți să vii să-mi limpezești cerul imens, să-i dai vieții mele sens.

Sunt vinovată c-am strigat, când drumul mi l-ai arătat și n-am crezut iar în povești, când îmi spuneai că mă iubești și eu trăiam doar în trecut, pe-un drum total necunoscut, plin tot de colb și mărăcini, văd peste tot oameni străini , mă doare-n partea stângă sus când tot ce-a fost frumos s-a dus și pe eșarfa mea de vise stau litere aldine scrise ca să rămână peste vreme când timpul iar o să ne cheme.

Trăiesc aceste vremuri triste și-aș vrea sublimul să existe să ne deschidă porți spre-acele mari universuri paralele, nimic în lume să nu doară, să nu se rupă-a vieții sfoară, iubirea peste tot să crească și ce e vis să se-mplinească, altoi pe-al tău destin să pună, să mai rămânem împreună o clipă numai și apoi spre cer să zboare cu-amândoi, în stele să ne găsim leacul, să fie clipa cât e veacul…

Publicitate