Simți uneori că viața deraiază  de pe șinele timpului tău, o ia pe arătura unui destin încetoșat și plin de alunecări în prăpastii străjuite de munți de îndoială și indiferență. Te apleacă la pământ orice așteptare ce nu se împlinește și aduce lacrimi fără număr în ochii care stau să plângă. Dezamăgirea crește în înălțime și umbrește orice bucurie care ar putea să limpezească apele înainte de vărsarea în delta iluziilor. Gândurile o iau razna și se rătăcesc în nopți fără vise, întunecate și reci,degeaba încerc să le luminez drumul cu lanterna  iubirii mele neprihănite, sfârșesc în genunchi în nisipurile mișcătoare ale trăirilor omenești. Sentimentul de neputință ce merge paralel cu sufletul meu, aliniază dorințe în cercuri concentrice, nelăsându-le timp să înmugurească și să urce zidul deznădejdilor spre înaltul curat al liniștii interioare.Încerc din răsputeri să mă ridic din apele învolburate, să nu mă mai izbesc de valurile de indiferență pe care plutesc mulți dintre semenii mei, încerc să-mi limpezesc vocea și încerc  să nu cad în  tăcerile veacului acesta plin de angoase, de trădări, de minciună și putere. Plouă în gândurile mele, se îngreunează tivul speranțelor neîmplinite, răbdarea și-a micșorat limitele, iar dorințele deabia încolțesc sperând la viitura de cuvinte ce mângâie și vindecă. Știu că n-o să mai vii,dar silitoare cum sunt,  încă te mai aștept la margini de timp cu mere în poală, pentru că eu nu am destrămat conturul niciunui gând ce-ți aducea iubirea mea, totală, definitivă, neschimbătoare și nu țin cont de suferința continuă care aprinde mereu scânteia vieții până când o fi să fie!

Publicitate