Aș fi vrut să-mi fii aproape, să-mi auzi cântând tot dorul, să-mi ștergi lacrima din pleoape și să-i limpezești izvorul, să-mi fii  numai bucurie, undă de cristal să-mi fii, să te scriu în poezie, iar în nopțile târzii, să –mi pui mâna căpătâi și să-mi povestești de toate, iar sărutul cel dintâi să-l simt iar, oare, se poate?
Port talazuri pe retină, umbrele nu mă-nspăimântă, știu că n-am nici strop de vină, gândurile-mi  se frământă, se dospesc pe îndelete, scot sublimul din chenare, iar consoanelor discrete le pictez pe coli altare, razele astrului zilei încălzesc încet făptura, desenez pe perna filei pentru tine uvertura.
Singură caut cărarea, nu e nimeni să-mi arate, ce departe-mi pare zarea nopților nenumărate, ard  iluzii primenite în cămăși noi de mătase, iar de sus ninge cu fulgii suferinței peste case, unde să-mi ascund trăirea s-o feresc de vânt și ploi, cât crește dezamăgirea pe-al necazului altoi?
Ochii care stau să plângă strâng tristețile din vreme, obosiți și plini de lacrimi, scriu destinului poeme, să-l înduplece să uite ce-a fost rău, umbrit de soartă  și-n albastrul dimineții să deschidă altă poartă, să primească strălucirea ce-au avut odinioară și să joace hora vieții pe altă coardă de vioară!

Publicitate