Sări la conţinut

mai 22, 2020

Maria privește pe fereastră, e o dimineață cenușie, soarele nu s-a trezit încă să lumineze gândurile oamenilor, să le aducă zâmbetul pe buze. Îi trec prin fața ochilor toate întâmplările la care a fost martoră și care i-au săpat galerii prin destin. A colindat ulițele vieții consumându-se pentru ceilalți, când se uita în oglindă vedea o pictură imperfectă scrijelită pe pânza destinului de penelul unui Picasso îngândurat. Rătăcită la cotitura unui gând încărcat de emoție privea fata aceea de 20 de ani care a păstrat în privire strălucirea inocenței, care simțea și acum gustul primului sărut ce-i fusese furat într-o încăpere întunecată și care se împotrivea dorinței și tremurului interior ce-i inundau ca și acum simțirea.
Lupta ei pentru o fericire iluzorie a fost pierdută din start, știa că greșește, iubindu-l fără speranță dar nu putea să fie altfel . Îi era greu să caute prin întunericul gândurilor să găsească ceva spus/ scris de el. În lumea de lângă ea găsea suflete pe care le simțea sincere, apropiate, cărora le pasa de ea, dar nu știa de ce-i curg lacrimile fără motiv, când se simțea căzută la pământ, și nimeni nu o ridica, când el lipsea din peisajul pe care și-l desena singură… Revine la realitate și pregătește un mic dejun copios. El va trebui să-și revină… Activitățile zilnice se repetă, dușul dimineții îl înviorează și se vede asta după pofta de mâncare pe care o are. Urmează gimnastica, Maria îl obligă să facă mișcări, uneori prea grele și care lasă în trup o urmă de durere, dar nu se poate altfel, trebuie să se vindece. Apoi îi pune perfuzia, acum el este foarte cuminte, nici măcar nu mai întoarce capul când Maria îi înțeapă vena cu acul . Gândul ei pentru el trimis în labirintul universului nu se pierde, știe cu exactitate destinatarul, era educat cu iubirea pentru sublimul trăirilor sincere, fără bariere,izvorâte dintr-un suflet ce n-a cunoscut altă entitate în afară de el. Îi era dor să-i fie, ce nu i-a fost vreodată, flacără ce arde tot ce întâlnește în cale, tăietură de sabie pe cord deschis, să ajungă mai devreme pentru viitoarea îmbrățișare ce și-o dorește ca pe o picătură de apă vie ce-i împrospătează spiritul înainte de drumul de pe urmă. Dorul de el sapă galerii în tălpile cuvintelor, îi tatuează pe suflet ridurile bucuriei că –i va rămâne punctul de sprijin în acest univers căruia nu-i pasă de picăturile de ploaie ce cad pe suferințele omenești. Zilnic trimite către el trăiri, altfel nu poate respira, nu există fără el. Doar că toată această suferință o știe numai Maria, n-a împărtășit-o vreodată cuiva. E taina ei păstrată în întuneric atâtea decenii. Pentru ea a contat enorm ca să-l știe fericit, nu l-a putut ține lângă ea, n-a vrut-o niciodată. Nu s-a putut ridica la înălțimea așteptărilor lui, dar atunci când îi arunca fie și doar câteva cuvinte îi umplea golul din inimă, vorbele lui atingeau acel sublim care-o făcea să zboare. Nu l-a schimbat în sufletul ei cu nimeni. Au mai existat bărbați care-i zâmbeau, dar cererile lor au fost respinse de atâtea ori, încât la un moment dat au încetat să mai existe. Când durerea era prea mare Maria își obosea corpul fizic cu treburi grele. Nesiguranța ei, doar plânsul o mai liniștea și avea zile în șir când plângea fără oprire. Gândurile Mariei se împletesc cu ale lui, citite doar de Creatorul ce se juca acum cu sufletele lor. Când și-a revenit la spital și a înțeles în sfârșit ce se întâmplase cu el, își dorise să moară. Căsnicia nu mai mergea, celei căreia îi pusese inelul pe deget, drăgăstoasă la început, devenise o femeie rece, care nu comunica deloc. Parcă ar fi locuit în casă cu o străină. Spunea mereu că are de lucru, când deschidea calculatorul nu mai puteai vorbi cu ea. Pe el nu l-a interesat niciodată ce lucrări are ea de făcut, funcția ei, importantă de altfel o obliga să studieze, să se pună la punct cu noua legislație care se schimba mereu. Nu mergea niciodată cu el la țară la părinții lui, nu-i agrea mama care era o femeie bună ca pâinea lui Dumnezeu. În schimb îi plăcea tot ce aducea de la țară, făcut de mâinile ei. Acum se privea parcă în cioburile unei oglinzi a celui care a fost odată și înțelegea înțelepciunea populară a proverbului ”cine-am fost și ce-am ajuns”. Se simțea rănit de reflexia amintirilor din sufletul lui . Regretele nu-și mai au rostul, s-a făcut déjà târziu în viață și poate nu mai sunt suficiente clipe de bucurie pe lumea asta.Apariția Mariei acum, când nu mai avea nicio speranță, a fost o bucurie pentru el. Căuta pe ecranul memoriei lui știrbite acum de accidentul vascular, amintirile legate de ea. Simțea o bucurie care-i inundă cămăruța sufletului unde mai ținea o picătură de iubire neatinsă de nimeni.A știut mereu ce simțea Maria pentru el…o citea în ochii ei de câte ori viața îi punea să meargă pe același drum, când se simțea nefericit, îl purtau gândurile numai la ea. Simțea că acolo în sufletul ei era locul lui, doar că nu avea curaj să recunoască că greșise în alegeri. Înfumurarea tinereții și orgoliul l-au făcut să aleagă alt drum . Doar că-n drumul ales a fost mereu singur. Singurătatea n-a fost capăt de lume doar a pus limite trăirilor, l-a obligat să-și cunoască valoarea ca ființă , dar și valoarea celei căreia i-a jurat credință veșnică. Viața a fost un zbucium continuu și-a hrănit imaginația cu iluzii, numai că în viaţă asta nu ai nevoie doar să iubeşti, ci și să fii iubit în acelaşi timp. E o chestie care ţine de existenţa a două persoane în acest joc numit dragoste. În rest, seamănă cu o obsesie, obsesia pentru un om, pentru un vis care nu s-a împlinit. Maria îl aduce la realitate și-l întreabă, dacă dorește să-i facă ceva dulce… poate clătite. El dă din cap afirmativ. Bătând aluatul de clătite ea simțea gândul care-i vorbea în permanență. Deși tace, vorbele nerostite se întrupează în iluzii de femeie ce nu-și găsește rostul, neîmplinirile au aplecat-o la pământ , avea momente când nu voia să se mai ridice, nu avea pentru cine s-o facă, nu și acum însă…Dacă înainte nu-și mai făcea planuri, fiindcă înțelesese că un Creator supărat pe neștiința ei de a trăi a pedepsit-o trăgând o brazdă de incertitudine prin destinul ei, acum încerca să semene speranța, s-o ude cu lacrimile ei să răsară iubirea aceea mare , neștiută de nimeni…

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: