Sări la conţinut

Cu sufletul în palme- fragment 5

februarie 26, 2020


N-a putut să doarmă. Își ștergea mereu lacrimile ce nu mai conteneau. Erau lacrimi de fericire.Ceva în sufletul ei , îi șoptea că va reuși să-l aducă pe linia de plutire. S-a îmbrăcat într-o rochie cenușie, trebuia să facă o impresie bună doamnei. Avea făcut un curs de prim ajutor, de la care obținuse și o diplomă, făcuse voluntariat în spital în timpul ei liber. Știa cum să pună o perfuzie și să schimbe patul unui bolnav. Toate astea au contat în discuția cu soția lui. Căpătase încredere în ea. Asta și figura ștearsă a Mariei, zâmbetul ei trist, vorba ei respectuoasă, cunoștințele medicale au avut prioritate în alegere. Gândurile Mariei pornesc înainte ei spre el. Emoțiile o copleșesc, parcă i se face rău dintr-o dată. Obișnuită cu suferința, i se părea ceva firesc s-o doară sufletul, simțea că trăiește doar prin durere, așa știa că e încă vie. Nu putea să despice firul în patru, să-i afle tainele, nu știa să trăiască intens, nu cunoștea cum e să fii iubită de cineva. Privea imensitatea cerului, se simțea singură ca o stea strălucitoare plină de mister, neatinsă de gândul nimănui. A ajuns la ușa apartamentului, apasă pe butonul soneriei și așteaptă cu sufletul la gură. I se pare o secundă cât un an. Ușa se deschide și apare soția ,,lui”, elegantă, fardată, stăpână pe ea. O poftește în apartament, parcă nici n-o privește, o plimbă prin casă și începe să-i dea instrucțiuni: aici este asta, aici asta, aici faci așa, dincolo altfel. Prinsă de gândurile ei Maria aude în surdină glasul soției, abia așteaptă să ajungă în dormitor să-l vadă. Dormitorul era micuț, intra în el doar patul dublu, două noptiere și o servantă pe care era o plasmă. Fereastra dormitorului era acoperită c-o draperie de catifea albastră , nuanță ce închidea parcă atmosfera și așa destul de obositoare. El dormea, probabil sub efectul medicamentelor, n-a simțit prezența cuiva în cameră. După alte câteva precizări referitoare la hrana ce trebuia să i-o dea, soția își ia geanta și o anunță sec că ea se întoarce la orele 18, iar dacă sunt probleme să-i dea telefon. Maria închide ușa apartamentului și se reîntoarce în dormitor. Îl privește înmărmurită , își lasă lacrimile să curgă în voie, încearcă să-și adune gândurile, să le pună la locul lor.Trebuia să fie atentă la ce face, trebuia să-l ajute să-și revină. Se așează pe pat, încearcă să dea cearceaful la o parte,verifică dacă el e bine. Soția i-a spus că nu poate vorbi deloc, poți comunica cu el doar prin semne, mâna și piciorul stâng sunt inerte, nu le mai poate controla, merge la baie doar susținut de cineva. Până acum a fost hrănit cu perfuzii, dar va trebui să mănânce și supă, îi lăsase ea în frigider. Maria caută în sacoșa cu care a venit de acasă, îi făcuse supă de pui, pasase un piept de pui și câțiva ficăței cu legume multe. Era o supă cremă, chiar delicioasă deși nu avea pic de sare.Termosul o păstrase caldă.Trebuia doar să aștepte să se trezească. Apăsarea se instalează pe sufletul Mariei, își ia inima-n dinți și începe… Trage draperia de catifea, i se pare îmbâcsită de praf, parcă nu era data jos de un an, deschide larg fereastra și aerul rece, curat intră în cameră. Trage mai bine pilota peste el. Îl privește în voie, niciodată n-a putut să facă asta. Îi era mereu teamă ca cineva să nu descopere vreodată taina ei.De câteva ori privirea ei a întâlnit-o pe a lui și a rămas acolo, nu se pute îndura să privească în altă parte, parcă o hipnotiza. Maria se întreba de ce el o privea în continuare, când privirile lor se întâlneau, niciunul nu renunța iar întâlnirea aceea a privirilor întârzia nepermis de mult. S-a gândit că poate zâmbetul ei trist cerea un strop de consolare. Aerul rece, proaspăt al unei zile de februarie fără zăpadă, l-a trezit. A deschis ochii, avea o privire tristă, știa ce se întâmplă cu el, iar prezența Mariei l-a făcut să tremure, sau poate tremuratul era de la aerul rece ce vene prin fereastra deschisă. Maria închide fereastra, se apropie de el și-i ia mâinile în mâinile ei să le încălzească. Suflă aer cald peste ele și le freacă sperând într-o circulație mai rapidă a sângelui. L-ar fi luat în brațe, i-ar fi dat din puterea ei, doar să fie cum a fost înainte. Maria reușește să spună câteva cuvinte, încearcă să-l liniștească explicându-i că va avea grijă de el de acum încolo. Din ochii lui curg mărgăritare pe care nu și le poate șterge, Maria se apropie și-l îmbrățișează vorbind în locul lui,,totul o să fie bine,,.
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: