Sări la conţinut

Cu sufletul în palme-fragment 4

februarie 26, 2020


 
Vestea a căzut ca un fulger peste sufletul Mariei. Într-o dimineață de luni, un coleg de serviciu care avea soția asistentă medicală la spitalul din localitate, i-a povestit că ,,lui,, i se făcuse rău și căzuse din picioare. Fusese dus de urgență cu salvarea la spital. După evaluarea medicală a fost trimis la un spital central cu diagnosticul de accident vascular. Vestea a fost un șoc pentru Maria. Simțea că alunecă pe o pantă ce nu se mai sfârșește. Se derulau în mintea ei scenarii copleșitoare, durerea tăia sufletul în bucățele mici imposibil de cusut vreodată. Ziua aceea a fost cât un an, Maria a ajuns acasă sleită de puteri. A lăsat haina în cuier, a descălțat pantofii și a căzut în genunchi. Privirile ei se îndreptau către icoana din perete iar ochii se înecau în lacrimi fierbinți. A simțit cum urcă spre creier o căldură puternică ce se zbătea ca o pasăre-n colivie, după care n-a mai știut nimic. S-a trezit târziu în noapte, pe holul apartamentului, tremura de frig cu gândurile aiurea. Trebuia să facă cumva să afle ceva despre el, pe cine să întrebe? Nu voia să i să pară cuiva că e interesată pentru un motiv anume, mai ales că lumea-i cunoștea reputația de cuceritor. Scenariu după scenariu se derulau în mintea Mariei , idei, fraze întregi sau simple cuvinte ce nu voiau să încropească ceva liniștitor. Ruptura din sufletul Mariei sângera așa de tare că se mira de cum mai are putere să facă un pas.O durea, simțea că a trecut viața pe lângă ea și nu i-a făcut loc în sufletul lui, nici măcar pentru o secundă. Era așa de târziu acum, se ruga ca el să-și revină, știa că n-o să mai fie cum a fost, dar pentru ea nu conta. Îl dorea în viața, ar fi dat jumătate din anii cei mai avea de trăit, numai să-l mai vadă simțind lumina soarelui. Maria era furioasă pe soartă, era tristă pentru că pierdea ceva ce n-a avut niciodată, omul iubit. Privea în jurul ei cum oamenii se pierd unii pe alții. Cum rănile pe care și le provoacă doar c-o singură vorbă nu se vor vindeca vreodată, cum se caută apoi și nu se mai găsesc . Rămân în urma lor cuvinte spuse la mânie, vorbe aruncate-n vântul deznădejdii, dezamăgiri care-i fac să sufere. Au trecut deja două săptămâni și Maria a zărit un colț de speranță agățată de un petic de cer. El avea să trăiască. Doar că recuperarea se va face foarte greu, va dura poate un an. Cu această speranță desena Maria orice dimineață ce începea în destinul ei. Nu putea să-l vadă, dar avea pe cineva care zilnic o informa fără ca ea să pună vreo întrebare. Gândurile ei făcuseră poteci spre sufletul lui, pline de încurajări și dorințe. Soția lui, o femeie frumoasă, mereu cochetă, încrezătoare, dar rece în relațiile cu vecinii, prietenii sau rudele, a făcut naveta la spital. Maria nu cunoștea cum se desfășura viața lui, considera că iubirea lor îi făcea să împartă mereu toate împlinirile la doi. Doar că într-o zi, Medicul primar i-a zis soției, că ar fi bine să-l ia acasă, îngrijit la domiciliu, recuperarea ar fi mai rapidă. Deoarece serviciul doamnei nu-i permitea să-l îngrijească în permanență a început să caute pe cineva pe care să-l plătească ca să rămână cu soțul ei acasă cât timp era ea la serviciu. Atât i-a trebuit Mariei. A făcut rost de telefonul doamnei, a sunat-o , s-au întâlnit și au convenit salariul pentru cele 8 ore cât avea să-l îngrijească pe el. A doua zi a trimis demisia la locul de muncă anterior. De luni mergea la el acasă, de luni o să-l vadă, de luni viața ei se va schimba.
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: