Sări la conţinut

Cu sufletul în palme-fragment 3

februarie 26, 2020



A suferit atâția ani. Închipuirile Mariei au construit munți imaginari. Se refugia acolo ori de câte ori răbdarea îi tăia răsuflarea. O ținea pe linia de plutire un singur gând, acela că îl credea pe el fericit, iar umbrele fericirii lui se răsfrângeau și asupra ei. Se întâlneau întâmplător, orașul era mic, evenimente puține, mereu privirile lor rătăceau preț de câteva secunde în același labirint. Parcă se cautau, dar nu aveau curajul să se și găsească. Maria urmărea orice eveniment ce-l avea pe el în distribuție. Nu putea vorbi nimănui despre asta, știa doar sufletul ei, acolo se învălmășau gânduri trimise în orice secundă spre el să-l ocrotească. Nu-i păsa că sufletul ei suferă îngrozitor, știa că lui îi este bine și mulțumirea aceasta îi era de ajuns. Câteodată primea și un premiu de consolare. Atingerile întâmplătoare de mâini declanșa în trupul Mariei un tremur ce nu mai contenea. Nu se observa la suprafață, dar adâncurile sufletești ardeau și pregăteau atâta emoție în călimările cuvintelor încât ar fi putut vorbi ore-n șir fără să greșească nici măcar o silabă. Doar că Maria, știa să tacă și mai ales știa să păstreze aceste emoții departe de ochii curioșilor. Anii au trecut unul după altul, avea douăzeci de ani când l-a cunoscut pe el. I s-a părut un încrezut, simțea că-l plac fetele și se hrănea zilnic cu o porție serioasă de adrenalină amestecând în fel și chip emoțiile. Privirile lui strângeau o impresionantă colecție de visuri. Maria nu i-a ieșit deloc în cale, se ascundea mereu după ceva, un dulap, o mașină…și urmărea de la distanță drumul privirilor lui. Niciodată în anii petrecuți la același serviciu nu l-a întrebat ceva despre el. I se citea în permanență tristețea pe chip și așa trecea mereu neobservată spre ziua următoare. Singurătatea ei a crescut în înălțime, devenise absentă, nu mai recunoștea micile bucurii. Când a împlinit 45 de ani a știut că a așteptat în zadar ceva ce nu va veni niciodată. Inima a început să-i facă probleme, pentru orice urmă de emoție îi creștea pulsul peste 100, nu mai putea respira și de multe ori a crezut că ața vieții s-a rupt și va pleca pe calea luminii. Drumurile lui și cele ale Mariei s-au despărțit, se vedeau din ce în ce mai rar. Dar Maria era mereu atentă și glasul orașului o înștiința de fiecare dată când el pășea alături de drum. De ce nu se mulțumește cu ce are, doar el singur a făcut alegerea, se întreba mereu Maria. Trec zilele și nopțile unele după altele, trec anotimpurile și anii, toate trec, doar iubirea Mariei nu vrea să treacă. Se întreba câteodată dacă i-ar fi spus măcar un cuvânt frumos, ce ar fi făcut? În secunda doi întra în panică, punea stăpânire pe ea o emoție interioară ce dura parcă o veșnicie. Doar că nu s-a întâmplat niciodată, iar iubirea aceasta al cărui destinatar trăia doar în visurile Mariei, creștea mereu sfărâmând locașul sufletului. Până într-o zi…
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: