Sări la conţinut

Accidentul

iulie 2, 2019

Accidentul a arătat locuitorilor acestei localități de câmpie că viața ține cont și de o ultimă secundă. Întâmplarea a făcut să participe la un chef organizat la serviciu, unde mai multe pahare de zaibăr le-a desenat drumul plecării pe retină, fără să țină cont de ceilalți participanți la trafic.Cei doi prieteni, care erau aproape nedespărțiți au urcat pe motoretă cu ajutorul căreia voiau să ajungă acasă, altfel picioarele care se împleticeau la orice pas făcut, nu i-ar fi putut duce.Drumul trecea un pod peste un pârâu ce-și lărgise albia, iar ploile primăverii îl umflase-ră făcându-l aproape amenințător.Foarte aproape de pod, drumul urmărea o curbă la stânga aproape la nouăzeci de grade, iar dacă veneai dinspre sudul localității nu puteai zări ce-ți vine din față. Cei doi prieteni gesticulau pe motoretă, zaibărul cerea viteză, adrenalina creștea în intensitate, atenția scădea cu fiecare metru parcurs. Curba a apărut amenințătoare în fața lor, viteza mare a făcut ca motoreta să părăsească partea carosabilă și să pătrundă pe sensul opus de mers iar căruța ce le-a ieșit în față trasă de un cal obosit de muncă a stopat drumul unuia dintre ei spre viața ce-și depăna firul numai înainte.Oiștea căruței a străpuns pieptul celui ce conducea micul vehicul pe două roți. Viața s-a scurs pe pietrele cubice denivelate ale drumului. Bărbatul din spate s-a ales cu un picior rupt, dar a scăpat cu viață. Întâmplarea relatată acum, care mi-a produs atâta emoție pe suflet a avut loc acum aproape treizeci de ani. Viața și-a urmat cursul, durerile s-au strâns pe sufletele apropiaților celor doi prieteni de care vă vorbeam. Nu știi niciodată de ce viața îți pregătește mereu surprize, unele plăcute iar altele atât de dureroase că te miri cum de reziști și de unde-ți picură în suflet atâta putere să mergi mai departe. Trei copii au rămas orfani de tată, cei doi băieți apropiați de vârstă aveau o soră mult mai mică, părinții lor (mai ales tatăl) și-au dorit și o fetiță care s-a născut din iubirea a două suflete pereche, ce se cunoșteau de mult timp. Fetița, chiar dacă era micuță, moștenea trăsăturile tatălui ce fusese un bărbat viguros, mereu cu zâmbetul pe buze, iar vorba lui oltenească îl făcea să fie iubit de toată lumea.Un om extrem de agreabil, nu precupețea nici cel mai mic efort în rezolvarea întâmplărilor vieții acelor ce-l înconjurau. Prietenul scăpat cu viață, a rămas în spital o perioadă, medicii i-au salvat piciorul (care pe parcursul vieții sale i-a făcut probleme, amintindu-i mereu de tragicul accident ) a revenit la același loc de muncă și simțindu-și sufletul apăsat de vină a căutat să ajute familia care rămăsese fără sprijin . Primul lucru făcut a fost să-i găsească mamei îndoliate un serviciu din care să-și întrețină copiii. Viața a luat-o din loc șchiopătând un pic, dar cum prietenul la nevoie se cunoaște acela din cei doi care respira aerul vieții a înțeles că norocul lui îl obligă să aibă grijă de soția și cei trei copii ai celui căruia soarta îi retezase firul atât de tânăr.Timpul își împarte clipele care trec așa de repede și noi nu conștientizăm că trăim doar azi, ieri a trecut, bun sau rău, iar mâine nu știm niciodată dacă va veni. Bucurii difuze au colorat trăirile protagoniștilor noștri, copiii au crescut, au învățat carte, au ajuns să-și câștige singuri existența. Mama lor o femeie puternică având un suflet sensibil s-a îngrijit mereu ca lor să nu le lipsească nimic, iar ,,prietenul ,, îi era mereu prin preajmă ajutând-o de câte ori o copleșeau greutățile unei vieți trăite într-un regim totalitar în care trebuia să stai la cozi interminabile să cumperi lapte, carne, ouă. Prietenia acea floare rară care uneori se întrupează dintr-o durere comună, s-a cimentat între aceste două suflete ce sufereau prin pierderea unei persoane atât de dragi. Lucrau împreună opt sau douăsprezece ore pe zi, iar seara fiecare pleca spre propria-i familie ros de gânduri, încercând să sară cât pot de sus peste pietrele neputinței omenești ce le zideau drumurile destinului. Rar mai apărea în colțul gurii acestei femei câte un zâmbet, gândurile nopților ei aproape albe,umbreau trăirea de femeie singură și numai oboseala de peste zi o făcea să fure câteva ore de somn odihnitor, să poată să-și poarte pașii a doua zi peste cărămizile indiferenței semenilor insensibili la suferințele vieții. Incomensurabila iubire pe care ea o simțise pentru partenerul de viață, s-a revărsat acum asupra celor trei copii, care erau înconjurați cu o dragoste nemărginită de o mamă ce nu mai căuta răspunsuri la întrebările pe care le pusese Bunului Dumnezeu ,,de ce mie Doamne?,,

One Comment leave one →
  1. iulie 2, 2019 7:12 pm

    Frumosa si trista povestire imi vine sa cred ca nu e imaginata desi mi-as dori să fie!
    La intrebarea de la sfarsit eu am o alta: „Cine altul din cei dragi?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: