Skip to content

(fragment) 7

ianuarie 9, 2018

Noaptea e un sfetnic bun, am dormit pe canapea, dimineața m-a găsit odihnită, cu chef de treabă. Am spălat vasele din bucătarie, am călcat și aranjat hainele pe umerașe, aveam energie și trebuia s-o consum cumva.Vreau să las timpul să hotărască în locul meu ce e de făcut. Fosta mea jumătate s-a trezit, a băut cafeaua și a plecat la serviciu. Lucrurile au revenit la normal, nu-mi venea să cred că ne purtam amândoi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.Nu mi-am dorit niciodată să am lângă mine un bărbat perfect, sunt conștientă ca astfel de exemplare nu s-au născut încă, am vrut doar un bărbat care să mă ocrotească, să mă asculte și să mă iubească așa cum sunt.Am știut întotdeauna că iubirea nu se cere, ea se oferă, las în urmă durerea, vorbele grele, tristețile și-mi trimit gândurile să facă curat pe raftul amintirilor, să găsesc fericirea primelor noastre întâlniri, pe care-am așezat-o să nu se spargă pe raftul cel mai de sus. Găsesc sufletul timbrat cu prima sărutare fierbinte, ce m-a făcut să cred că zbor spre alte galaxii, găsesc dor scris cu litere aldine pe toți pereții inimii ce împletea poeme din șoapte spuse la lumina lunii, am strâns atâtea amintiri frumoase, dar am uitat să păstrez și bucuriile care să-mi lumineze viața- când castelul de nisip se dărâmă la primul val nărăvaș care lovește țărmul.

De-o săptămână viața mea se repetă și tăcerea s-a instalat confortabil în locuința noastră comună. Liniștea mi-a fost întreruptă de sunetul telefonului fix din sufragerie, telefon care credeam că nu mai există de când nu mai sunase. Ne ridicăm amândoi în picioare și mergem în același timp spre telefon să răspundem, fosta mea jumătate renunță, făcându-mi semn că trebuie să răspund eu, doar a mea rămăsese casa de o jumătate de an. Duc receptorul la ureche și o voce pițigăiată de femeie mă anunță sec,, sunt însărcinată în trei luni cu bărbatu-tău, nu pot să dau copilul afară deoarece am probleme medicale, așa că îl fac și il dau lui să-l crească,, Mi-a închis telefonul, eu am rămas în continuare cu receptorul în mână și cu gândurile alergând de teama acestei vești spre un copac de liniște, ceva de care să se agațe să supraviețuiască. Altă lovitură, galbenă la față m-am lăsat în pat cu privirea pierdută și sufletul rupt, prizoniera vieții care primea sentința chiar înainte de zbor. M-au trezit din leșin două palme peste față iar doi ochi din care curgeau lacrimi, mă implorau să-mi revin. ,,n-am putut să-ți mai spun asta, m-a sunat în fiecare zi, vrea să-i dau acordul meu privind nașterea copilului, nici nu sunt sigur că este al meu, nu știu ce să fac…”Deschid ușa sufletului meu și caut lumina, adevărul doare îngrozitor dar nu atât cât minciuna. Burnițează norii acestei ierni speranțe și visuri de neînțeles în loc de ninsorile albe din anii începutului nostru. Urmează încă o jumătate de an de așteptare…(și totuși copilul n-are nicio vină)

( va urma)

 

Reclame
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: