albul iernii ne apasă,

 gerul ne pătrunde firea

greu retina se adună

să limpezească privirea

copaci goi si-au pus marame

viscolul îi ocoleşte

drumuri nu încep niciunde

Dumnezeu se odihneşte

zorii zilei prind să iasă

amorţită noaptea pleacă

se trezeşte greu natura

dimineaţa se îmbracă

feerie, încântare

peisaj ca de poveste

timpul s-a oprit o clipă

viscolul nu oboseşte

decupează din troiene

figuri stranii  ce te fură

şi din  ziua ce începe

prind să iau o-nghiţitură

roşul din obraji mă prinde

simt căldură şi putere

nu am puncte cardinale

numai zvâcnet în artere

drumuri nu încep niciunde

Dumnezeu se odihneşte

încremenită natura

sufletul îţi încălzeşte

greu retina se adună

gerul ne pătrunde firea

albul iernii ne apasă

cât cuprindem cu privirea

trăim cu toţii un mare compromis

discursuri fără jenă la tribune,

decât să lupţi să împlineşti un vis

mai bine să rămână ficţiune.

fardăm prezentul să arate bine

oglinda însă minte şi  înşeală,

că bandajând o rană cu suspine

ne scufundăm mai tare în greşeală.

uităm prea des de moştenirea noastră

nu o păstrăm, o vindem pe arginţi,

cu scânduri astupăm acea fereastră

ce ne aduce aminte de părinţi.

deschideţi ochii minţii  o secundă

timpul prezent o să-l trăim  mereu,

de ce lăsăm pe aceia să ne  vândă

când  nu le pasă că ne este greu.

de poţi să lupţi să împlineşti un vis

adună şi pe alţii lângă tine,

renunţă să mai faci un compromis

nu bandaja o rană cu suspine.

se ascunde iarna-n primăvară tristă

clepsidra altui timp ne înconjoară

simţim doar fâlfâirea de batistă

pe  răni adânci care încep să doară

agăţ privirea-n orizont de şoapte

să tulbur cu retina punţi de vis

dar mă trezeşte-n tânguiri de noapte

speranţa unui dor ce-a fost promis

sădesc o rugă-n glastra de tăcere

o ud cu lacrimi calde –n plină iarnă

să nască din noianul de mistere

speranţa şi pe umeri să ne-o cearnă

decât să strângi tristeţea în pahare

mai bine-n palme strânge apă vie

dezbracă-te de gândurile amare

şi zboară ca un fulg de păpădie

balsam să pui pe rănile ce dor

sorbind o clipă dintr-un calendar

un curcubeu să-l  arcuieşti uşor

şi lumea-l va percepe ca un dar

pe răni adânci care încep să doară

simţim doar fâlfâirea de batistă

clepsidra altui timp ne înconjoară

se ascunde iarna-n primăvară tristă.

]]> http://maminineta.wordpress.com/2012/01/10/joc/feed/ 0 maminineta http://maminineta.wordpress.com/2011/12/25/craciun-fericit-2/ http://maminineta.wordpress.com/2011/12/25/craciun-fericit-2/#comments Sun, 25 Dec 2011 18:01:01 +0000 maminineta http://maminineta.wordpress.com/?p=3061 ]]>  

Crăciun fericit, în cană e zaibăr şi e pentru voi…

moşule bun cuminte sunt şi eu

chiar dacă ierni prea multe m-au albit,

îţi mulţumesc că nu mă laşi la greu

hai nu mai fi atâta de grăbit.

opreşte drumul tău doar o secundă

priveşte România cum arată,

deşi în  sărăcie grea se afundă

în inimă rămâne tot curată.

ne trebuie o minte înţeleaptă

ca să găsească drumul spre izvor,

cei însetaţi  cunoaştere  aşteaptă

s-o împletească cu speranţă-n dor.

tu prinde  nuieluşa fermecată

şi altoieşte acest guvern  obez

deschide uşa ce e ferecată

şi mâinile le vom uni în crez.

speranţa vom uda-o să răsară

pentru copii ei nu au nici o vină,

vom  face să renască această ţară

din întuneric greu către   lumină.

Moşule bun, aş vrea să nu mai plâng

Dar o tristeţe mare mă apasă,

Suvoi de lacrimi în batistă strâng

Că mama mea nu s-a întors acasă.

Când a plecat eram în clasa întâi

Şi câte nopţi de dor oftam mereu,

Mâna măicuţei mele căpătâi

Eu n-o mai simt şi-mi este tare greu.

Tu poate poţi prin poarta ei să treci

Să-i aminteşti de casa cu pridvor,

De-aş fi mai mare aş găsi poteci

S-o pot vedea, că nu mai pot de dor.

În clasa a patra am trecut acum

Măicuţa mea munceşte prin străini,

Mi-e dor mosule drag de-al ei parfum

Poate ai drum pe aicea să m-alini.

Ştiu moşule că sunt prea mulţi copii

Care îţi scriu şi-ţi spun durerea lor,

Dacă poţi face multe bucurii

Adu-mi te rog pe mama în pridvor.

nu vreau să simt tristeţea

 ce  mă cheamă

nu vreau dureri

 speranţa  să despice

alung din suflet greul

îl dau vamă

gândul cel bun

spre cer să se ridice

cu tâmple ninse greu

 de –a vieţii iarnă

croiesc un drum

 prin labirint de gând

nu las rutina  zilei

 să aştearnă

praful uitării

 ziua micşorând

îmi scutur visele

 şi sorb cuvinte

uitate-n colturi

 pline de tăcere

curajul de-a rosti

 îl am în minte

chiar dacă greu

 pulsează în artere

nu vreau să simt tristeţea

 ce  mă cheamă

nu vreau dureri

 speranţa  să despice

alung din suflet greul

îl dau vamă

gândul cel bun

spre cer să se ridice

treci lângă mine este un loc

vibreaza în taină  plin de noroc

de-l iei în seamă

 şi îl ocupi

 tu simţi dulceaţa dată de stupi

 de sorbi cu grijă polen  culoare

visezi  uşor oricare  floare

 furi din nectarul strâns într-o viaţă

 şi te descoperi cu o altă faţă

 prinzând putere te dai de-a dura

miere şi lacrimi îţi ung făptura

acest amestec dulce amar

 tu rostuieşte-l într-un pahar

 închină asta cu tot poporul

 numai aşa schimbi viitorul

în scăldătoare  pune cicoare

 prinde o furnică aşa de mică

 rupe cu milă şi o zambilă

 prinde-un izvor de un colţişor

 scutură-l tare de apa mare

 şi apoi dezleagă o lume-ntreagă

 de rătacire  rău în simţire

 ceaţă pe minte  spune-n cuvinte

 câte te dor

 şi un fior de ai pe trepte

 strigă la lume- să te aştepte

ziua tu cheamă  o sânzâiană

 roag-o să vină tot pe lumină

 fără de nume s-o vadă o lume

 să   strângă –n vale

 să prindă-n cale

 ura  mânia  chiulul   prostia

 să stăm curaţi  neîntinaţi

 cu gând de mumă  ţară străbună

 munţi şi izvoare  raze de soare

de izbuteşti să-nfăptuieşti

gânduri de seară  tu vino iară

adu cu tine  tot ce e bine,

spală pe faţă a noastră viaţă

În grădină zâmbăreţe

Colorate şi măreţe,

Crizanteme, flori de toamnă

Cresc  doar pentru tine, doamnă.

Rouă strâng de dimineaţă

Să te speli cu ea pe faţă

Şi  parfumul lor amar

Preţuieşte-l când e dar.

Mov, maro, galben, cochet

Stau legate într-un buchet,

Parcă aşteaptă  chiar suspină

Şi te cheamă în grădină.

Flori cu talie târzie

Îmbrăcate -n  poezie,

Dau  culoarea lor virgină

Leac de inimă străină.

Şi-n întarziata toamnă

Dor de tine, trimit doamnă,

Pe-un buchet de crizanteme

Ce mereu o să te cheme.

eu ştiu mi-a trecut timpul

şi n-am putut să zbor

nisipul din clepsidră

mi-a curs mult  prea uşor

nu mai cunosc nici drumul

 o ceaţă m-a cuprins

iar părul de la tâmple

o iarnă mi l-a  nins

dorinţele pierdute

în nimbul dimineţii

înveşmântate-n vise

strâng roua rece a ceţii

şi lacrima fierbinte

retina vrea să  spele

să cureţe destinul

de  linii paralele

sunt împăcat cu soarta

acum nu mă  mai doare

dar  într-o carte  veche

descopăr o scrisoare

 mă prind  de amintiri

si mă trezesc mereu

răscruce-n drumul vieţii

mă hotărăsc cu  greu

să-mi caut tinereţea

toţii anii îi adun

descopăr iar fiorul

şi plec ca un nebun

aş vrea cu o  speranţă

să pot să mă întrec

lumină peste  umbre

 să pun şi apoi să trec