Alb de iarnă

albul iernii ne apasă,

 gerul ne pătrunde firea

greu retina se adună

să limpezească privirea

copaci goi si-au pus marame

viscolul îi ocoleşte

drumuri nu încep niciunde

Dumnezeu se odihneşte

zorii zilei prind să iasă

amorţită noaptea pleacă

se trezeşte greu natura

dimineaţa se îmbracă

feerie, încântare

peisaj ca de poveste

timpul s-a oprit o clipă

viscolul nu oboseşte

decupează din troiene

figuri stranii  ce te fură

şi din  ziua ce începe

prind să iau o-nghiţitură

roşul din obraji mă prinde

simt căldură şi putere

nu am puncte cardinale

numai zvâcnet în artere

drumuri nu încep niciunde

Dumnezeu se odihneşte

încremenită natura

sufletul îţi încălzeşte

greu retina se adună

gerul ne pătrunde firea

albul iernii ne apasă

cât cuprindem cu privirea