Alb de iarnă
albul iernii ne apasă,
gerul ne pătrunde firea
greu retina se adună
să limpezească privirea
copaci goi si-au pus marame
viscolul îi ocoleşte
drumuri nu încep niciunde
Dumnezeu se odihneşte
zorii zilei prind să iasă
amorţită noaptea pleacă
se trezeşte greu natura
dimineaţa se îmbracă
feerie, încântare
peisaj ca de poveste
timpul s-a oprit o clipă
viscolul nu oboseşte
decupează din troiene
figuri stranii ce te fură
şi din ziua ce începe
prind să iau o-nghiţitură
roşul din obraji mă prinde
simt căldură şi putere
nu am puncte cardinale
numai zvâcnet în artere
drumuri nu încep niciunde
Dumnezeu se odihneşte
încremenită natura
sufletul îţi încălzeşte
greu retina se adună
gerul ne pătrunde firea
albul iernii ne apasă
cât cuprindem cu privirea
timpul prezent
trăim cu toţii un mare compromis
discursuri fără jenă la tribune,
decât să lupţi să împlineşti un vis
mai bine să rămână ficţiune.
fardăm prezentul să arate bine
oglinda însă minte şi înşeală,
că bandajând o rană cu suspine
ne scufundăm mai tare în greşeală.
uităm prea des de moştenirea noastră
nu o păstrăm, o vindem pe arginţi,
cu scânduri astupăm acea fereastră
ce ne aduce aminte de părinţi.
deschideţi ochii minţii o secundă
timpul prezent o să-l trăim mereu,
de ce lăsăm pe aceia să ne vândă
când nu le pasă că ne este greu.
de poţi să lupţi să împlineşti un vis
adună şi pe alţii lângă tine,
renunţă să mai faci un compromis
nu bandaja o rană cu suspine.
Joc
se ascunde iarna-n primăvară tristă
clepsidra altui timp ne înconjoară
simţim doar fâlfâirea de batistă
pe răni adânci care încep să doară
agăţ privirea-n orizont de şoapte
să tulbur cu retina punţi de vis
dar mă trezeşte-n tânguiri de noapte
speranţa unui dor ce-a fost promis
sădesc o rugă-n glastra de tăcere
o ud cu lacrimi calde –n plină iarnă
să nască din noianul de mistere
speranţa şi pe umeri să ne-o cearnă
decât să strângi tristeţea în pahare
mai bine-n palme strânge apă vie
dezbracă-te de gândurile amare
şi zboară ca un fulg de păpădie
balsam să pui pe rănile ce dor
sorbind o clipă dintr-un calendar
un curcubeu să-l arcuieşti uşor
şi lumea-l va percepe ca un dar
pe răni adânci care încep să doară
simţim doar fâlfâirea de batistă
clepsidra altui timp ne înconjoară
se ascunde iarna-n primăvară tristă.
Crăciun fericit
Crăciun fericit, în cană e zaibăr şi e pentru voi…
Nuieluşa moşului
moşule bun cuminte sunt şi eu
chiar dacă ierni prea multe m-au albit,
îţi mulţumesc că nu mă laşi la greu
hai nu mai fi atâta de grăbit.
opreşte drumul tău doar o secundă
priveşte România cum arată,
deşi în sărăcie grea se afundă
în inimă rămâne tot curată.
ne trebuie o minte înţeleaptă
ca să găsească drumul spre izvor,
cei însetaţi cunoaştere aşteaptă
s-o împletească cu speranţă-n dor.
tu prinde nuieluşa fermecată
şi altoieşte acest guvern obez
deschide uşa ce e ferecată
şi mâinile le vom uni în crez.
speranţa vom uda-o să răsară
pentru copii ei nu au nici o vină,
vom face să renască această ţară
din întuneric greu către lumină.
Rugă lui Moş Nicolae
Moşule bun, aş vrea să nu mai plâng
Dar o tristeţe mare mă apasă,
Suvoi de lacrimi în batistă strâng
Că mama mea nu s-a întors acasă.
Când a plecat eram în clasa întâi
Şi câte nopţi de dor oftam mereu,
Mâna măicuţei mele căpătâi
Eu n-o mai simt şi-mi este tare greu.
Tu poate poţi prin poarta ei să treci
Să-i aminteşti de casa cu pridvor,
De-aş fi mai mare aş găsi poteci
S-o pot vedea, că nu mai pot de dor.
În clasa a patra am trecut acum
Măicuţa mea munceşte prin străini,
Mi-e dor mosule drag de-al ei parfum
Poate ai drum pe aicea să m-alini.
Ştiu moşule că sunt prea mulţi copii
Care îţi scriu şi-ţi spun durerea lor,
Dacă poţi face multe bucurii
Adu-mi te rog pe mama în pridvor.
Nu vreau
nu vreau să simt tristeţea
ce mă cheamă
nu vreau dureri
speranţa să despice
alung din suflet greul
îl dau vamă
gândul cel bun
spre cer să se ridice
cu tâmple ninse greu
de –a vieţii iarnă
croiesc un drum
prin labirint de gând
nu las rutina zilei
să aştearnă
praful uitării
ziua micşorând
îmi scutur visele
şi sorb cuvinte
uitate-n colturi
pline de tăcere
curajul de-a rosti
îl am în minte
chiar dacă greu
pulsează în artere
nu vreau să simt tristeţea
ce mă cheamă
nu vreau dureri
speranţa să despice
alung din suflet greul
îl dau vamă
gândul cel bun
spre cer să se ridice
Descântec
treci lângă mine este un loc
vibreaza în taină plin de noroc
de-l iei în seamă
şi îl ocupi
tu simţi dulceaţa dată de stupi
de sorbi cu grijă polen culoare
visezi uşor oricare floare
furi din nectarul strâns într-o viaţă
şi te descoperi cu o altă faţă
prinzând putere te dai de-a dura
miere şi lacrimi îţi ung făptura
acest amestec dulce amar
tu rostuieşte-l într-un pahar
închină asta cu tot poporul
numai aşa schimbi viitorul
în scăldătoare pune cicoare
prinde o furnică aşa de mică
rupe cu milă şi o zambilă
prinde-un izvor de un colţişor
scutură-l tare de apa mare
şi apoi dezleagă o lume-ntreagă
de rătacire rău în simţire
ceaţă pe minte spune-n cuvinte
câte te dor
şi un fior de ai pe trepte
strigă la lume- să te aştepte
ziua tu cheamă o sânzâiană
roag-o să vină tot pe lumină
fără de nume s-o vadă o lume
să strângă –n vale
să prindă-n cale
ura mânia chiulul prostia
să stăm curaţi neîntinaţi
cu gând de mumă ţară străbună
munţi şi izvoare raze de soare
de izbuteşti să-nfăptuieşti
gânduri de seară tu vino iară
adu cu tine tot ce e bine,
spală pe faţă a noastră viaţă
Crizanteme
În grădină zâmbăreţe
Colorate şi măreţe,
Crizanteme, flori de toamnă
Cresc doar pentru tine, doamnă.
Rouă strâng de dimineaţă
Să te speli cu ea pe faţă
Şi parfumul lor amar
Preţuieşte-l când e dar.
Mov, maro, galben, cochet
Stau legate într-un buchet,
Parcă aşteaptă chiar suspină
Şi te cheamă în grădină.
Flori cu talie târzie
Îmbrăcate -n poezie,
Dau culoarea lor virgină
Leac de inimă străină.
Şi-n întarziata toamnă
Dor de tine, trimit doamnă,
Pe-un buchet de crizanteme
Ce mereu o să te cheme.
eu ştiu, mi-a trecut timpul
eu ştiu mi-a trecut timpul
şi n-am putut să zbor
nisipul din clepsidră
mi-a curs mult prea uşor
nu mai cunosc nici drumul
o ceaţă m-a cuprins
iar părul de la tâmple
o iarnă mi l-a nins
dorinţele pierdute
în nimbul dimineţii
înveşmântate-n vise
strâng roua rece a ceţii
şi lacrima fierbinte
retina vrea să spele
să cureţe destinul
de linii paralele
sunt împăcat cu soarta
acum nu mă mai doare
dar într-o carte veche
descopăr o scrisoare
mă prind de amintiri
si mă trezesc mereu
răscruce-n drumul vieţii
mă hotărăsc cu greu
să-mi caut tinereţea
toţii anii îi adun
descopăr iar fiorul
şi plec ca un nebun
aş vrea cu o speranţă
să pot să mă întrec
lumină peste umbre
să pun şi apoi să trec
